De același autor
La 17 decembrie 2017, la Kiev a fost organizat un nou protest pentru demiterea președintelui ucrainean, Petro Poroșenko. Organizatorii reunesc mai multe forțe politice care se pregătesc de alegeri prezidențiale, adică își doresc să își „conserve“ actualul statut în viața politică de la Kiev. Organizatorii sunt cetățeni ai Ucrainei – lideri ai formațiunilor de opoziție - și necetățeni, precum fostul președinte georgian și guvernator al regiunii Odessa, Mihail Saakaşvili. Miza protestului rămâne una politică. După alegerile prezidențiale vor urma alegerile parlamentare, iar un lider politic puternic, care ascultă și se dedică nevoilor poporului, este un instrument eficient pentru un partid politic.
La patru ani de la EuroMaidan, Ucraina este o țară măcinată de multiple bătălii interne și externe pentru reinventarea propriei identități civice și politice. Este o țară complicată, condusă de actori politici complicați, aflați de multe ori sub controlul oligarhilor. Totuși, orientarea politică a statului s-a schimbat, preluând o parte din elementele „poveștii de succes“ dintre Prut și Nistru, adică a realităților din Republica Moldova – actul de guvernare este asigurat de forțe politice proeuropene, dar care nu doresc să renunțe la beneficiile oferite de controlul politic asupra afacerilor statului. Beneficiile pot să dispară, dacă politicile anticorupție vor deveni eficiente, iar principiile și valorile democratice vor fi internalizate de elita politică. Astăzi, în Ucraina vedem transformarea discursului politic într-unul proeuropean, dar căruia îi este greu să renunțe la cutumele de tip sovietic. În aceste condiții, suspiciunile capitalelor occidentale rămân legitime, iar condiționarea ajutorului devine cea mai importantă pârghie pentru reformarea Ucrainei.
S-a schimbat direcția discursului, nu și calitatea acestuia
Dincolo de lupta pentru integritate teritorială și suveranitate, cea mai importantă bătălie în Ucraina trebuie să se dea pentru democratizare și întărirea instituțiilor publice. Este nevoie de reziliența în fața proceselor distructive, precum preluarea controlului oligarhiei asupra politicului sau împotriva „patronalismului politic“ (termen introdus în literatura de specialitate de către Henry E. Hale și care descrie perfect realitatea politică din spațiul ex-sovietic). Acesta din urma explică relația clientelară dintre politicieni și oligarhi și modalitatea în care acest regim politic a ajuns să pătrundă și să controleze anumite societăți. Ceea ce vedem astăzi în spațiul ex-sovietic este o astfel de realitate – la conducerea statelor se perindă diferite tipuri de relații clientelare. De fapt, actorii care participă la perpetuarea patronalismului politic par mai degrabă a fi conservatori, insistând pe păstrarea structurilor ierarhice și pe conținutul relațiilor clientelare, acceptând doar o schimbare de formă, pentru a mulțumi temporar cetățeanul.
Cea de-a doua bătălie a Ucrainei este purtată de actorii politici pentru conservarea unei stări de fapt, dar sub un alt ambalaj, mult mai plăcut partenerilor externi. Vorbim în acest caz de instituțiile publice care au prerogative în combaterea corupției și implementarea reformelor economice. Ca și în alte state, mai multe forțe politice sau grupuri de influență economică fac anumite demersuri pentru a prelua controlul asupra acestor instituții, în special asupra Biroului Național Anti-Corupție din Ucraina (NABU – abreviere în ucraineană). Autoritățile guvernamentale de la Kiev nu au reușit să asigure nici independența politică a Agenției Naționale pentru Prevenirea Corupției. NABU era supus unor procese similare. Lui Petro Poroșenko scandalul din jurul independenței acestei instituții publice, care a luat amploare în noiembrie 2017, i-a adus și mai multe probleme. Opinia publică l-a învinuit direct pe președinte de încercarea de a prelua controlul asupra „ultimei instituții anticorupție independente“. Evident, reacția într-o țară precum este Ucraina nu putea fi decât un protest public. Mihail Saakaşvili, fostul conducător georgian, a preluat leadership-ul public asupra acestui protest, prezentându-se ca un luptător consecvent împotriva corupției, indiferent de țara „de adopție“. În iulie 2017, autoritățile de la Kiev anunțaseră oficial retragerea cetățeniei ucrainene acordată lui Saakaşvili. Decizia fusese luată în urma analizei rezultatelor evaluării Comisiei pentru probleme de cetățenie, de pe lângă președintele Ucrainei. Deși Kievul l-a avertizat să nu intre pe teritoriul Ucrainei, Saakaşvili „a spart“ frontiera în luna septembrie 2017. Prin gestul său, el a arătat cât de slabe sunt instituțiile statului din Ucraina, responsabile de asigurarea securității naționale.
Dacă Ucraina nu va arăta transformări profunde din perspectiva luptei anticorupție, a statului de drept și a consolidării anticorpilor instituționali, atunci este puțin probabil să-și câștige credibilitatea în fața partenerilor externi, care au susținut prin diferite forme și instrumente dezvoltarea social-economică a acestui stat după 2014 – această afirmație este un fel de sentință pentru actuala conducere de la Kiev. Decepția pe care Europa a înregistrat-o cu Republica Moldova, care nu a reușit să devină o „poveste de succes“ a Parteneriatului Estic, poate căpăta accente și mai grave în Ucraina. Mizele sunt mai profunde. În Ucraina vorbim de altă magnitudine geografică și demografică, despre alte resurse economice.
Saakaşvili – lupta dintre ego și responsabilitatea politică
Invitația lansată mai multor tehnocrați georgieni de a-și strămuta activitatea la Kiev, în cadrul diferitelor instituții publice, nu a uimit pe nimeni. Între Ucraina și Georgia a existat de mai mult timp o solidaritate geopolitică arondată relației complicate cu Federația Rusă. Astfel, susținerea oferită de ucraineni în august 2008 Georgiei sau voluntarii georgieni luptând pentru integritatea Ucrainei, în estul țării, sunt doar două exemple. Mai mult, Petro Poroșenko a invitat și profesioniști din alte state. Și în Republica Moldova am fost martorii unui fenomen similar, când din Cabinetul de Miniștri făcea parte și un cetățean străin. Mișcările de acest tip trebuiau să ofere credibilitate intențiilor guvernării.
Mihail Saakaşvili a apărut oficial pe scena politică de la Kiev în anul 2015. El a fost invitat să ocupe funcția de preşedinte al Consiliului Consultativ Internaţional pentru Reforme în Ucraina – una dintre instituțiile-cheie în promovarea reformelor. Ulterior, a fost numit într-o altă funcție – guvernator al regiunii Odessa. Această mutare rapidă, dintr-o funcție în alta, s-a datorat în primul rând conexiunilor lui Saakaşvili cu Occidentul, mai ales cu Washingtonul. Cel puțin acesta a fost discursul promovat la nivelul opiniei publice internaționale. Funcția de guvernator desemnat venea cu o misiune, una extrem de importantă pentru o țară aflată într-un război pentru integritate teritorială. Fostul președinte al Georgiei trebuia să combată corupția într-o regiune de importanță strategică, dar și să țină regiunea Odessa, precum și Transnistria, în afara proiectului Novorusia, promovat insistent în acea perioadă (anul 2015) de către Moscova.
Ceea ce au înțeles greșit cei de la Kiev, dar și partenerii externi a fost faptul că Mihail Saakaşvili este un jucător politic care nu se poate conforma unor limite impuse. Pentru el, mandatul de guvernator nu a însemnat altceva decât un exil în afara marii politici. În Odessa el nu putea să fie un element central al politicii ucrainene, ci doar un instrument. Ego-ul politicianului Mihail Saakaşvili a repurtat o victorie asupra reformatorului Mihail Saakaşvili. În consecință, mandatul de guvernator a fost cedat artistic unei alte persoane, iar fostul președinte georgian și-a început propria „cruciadă“ împotriva corupției ucrainene, făcându-și loc ostentativ în spațiul public cu acuzații aduse celor mai apropiate persoane din jurul președintelui Petro Poroșenko. O țintă predilectă a fost Arseni Avakov, ministrul Afacerilor Interne. Saakaşvili a ales personalități puternice cu care să lupte public. Așa se putea legitima mai ușor în politica de la Kiev, iar formațiunii sale politice sigur i-ar fi fost asigurat un rol important în viitoarea formulă parlamentară. Scopul imediat nu era cel de a-i face concurență lui Petro Poroșenko la alegerile prezidențiale. Dar, prin mimarea concurenței și a demersului cel mai așteptat de ucraineni – implementarea măsurilor anticorupție –, el avea acces direct în Radă.
Ceea ce complică lucrurile cu adevărat în actualul context intern este faptul că partenerii externi sunt conștienți că Petro Poroșenko este liderul care a reușit să limiteze operațiunile militare în Est și să nu permită extinderea acestora în alte regiuni din Ucraina. Gestiunea afacerilor interne este adevărata problemă a președintelui ucrainean. Ca observatori, putem să evidențiem și tendințe negative în mandatul său, care se referă la încercări de subminare a măsurilor de combatere a corupției sau disfuncționalități ale unor instituții democratice, care asigură protejarea drepturilor omului, sub pretextul combaterii propagandei rusești.
Astăzi, disponibilitatea de a protesta este mare în Ucraina, dar actorii care conduc acest nou protest nu sunt credibili. Este nevoie de o mai mare responsabilizare a actului de guvernare în scopul atingerii intereselor naționale, nu de conservarea relațiilor clientelare dintre politicieni și oligarhi.