De același autor
Probabil că, în comparaţie cu scandalurile care au urmat, plagiatul lui Victor Ponta este socotit acum un epifenomen, un păcat venial, o ştrengărie căreia i s-a dat prea multă importanţă din partea unor savanţi, profesori universitari, specialişti cu recunoaştere internaţională, în traducere liberă „băsişti“. Scandalul plagiatului prim-ministerial a venit pe fondul celorlalte două scandaluri de plagiat, dintre care cel al d-lui Mang s-a distins prin motivaţiile de un ridicol enorm. Nu au lipsit astfel de motivaţii nici din pledoaria d-lui Ponta, cum că exigenţele redactării unei lucrări de doctorat s-au schimbat din 2003 până în 2012. Am înţeles că notele de subsol şi ghilimelele sunt facultative pentru oamenii politici. Lucrarea de doctorat a d-lui Victor Ponta ar fi fost respinsă în mod normal chiar şi numai pentru viciile de „procedură“ academică, în schimb, ea a primit calificativul summa cum laude, plagiatul devenind astfel excelenţă. Este noul standard de excelenţă care ni se impune.
Prin muşamalizarea acestui scandal, impostura a fost legiferată. Apariţiile şi dispariţiile unor titluri din CV-ul d-lui Şova au demonstrat practic existenţa ca specie politică a plagiatorului. Nu este vorba despre accidente, ci de o practică care situează politicianul la confiniile cu impostura intelectuală. Impostura intelectuală dobândeşte drept de cetate prin Victor Ponta. Mai mult decât atât, doctoratul său fraudulos reprezintă şi piatra de temelie a carierei sale de procuror şi ulterior a carierei sale politice. Răul este făcut şi legiferat.
O serie de instituţii – CNATDCU, Universitatea din Bucureşti – au fost reduse la tăcere din necesităţi „obiective“, pentru a repera onoarea pierdută a unui impostor. Acest fapt mi-a amintit de efortul impresionant de conservare a minciunii la care regimurile dictatoriale recurg şi, cu cât minciuna este mai sfruntată, cu atât ea trebuie afirmată mai răspicat. În această impostură se afla Elena Ceauşescu, la al cărei profil de savantă au lucrat nenumăraţi apologeţi, cu toate că doctoratul ei, la care nu a contribuit cu un rând, nu era un plagiat, ci o reliabilă lucrare ştiinţifică. Scrisă de alţii!
Însă, Victor Ponta s-a distins printr-o acţiune cu mult mai nocivă, şi anume distrugerea ICR. Şi aici ne aflăm într-o logică a paradoxului român. Singura instituţie care şi-a probat fără niciun dubiu excelenţa prin eforturile conjugate ale unei echipe atent selecţionate pe criterii meritocratice, avându-i în frunte pe Horia-Roman Patapievici, Mircea Mihăieş şi Tania Radu, a fost pusă pe butuci în trei etape: 1) prima a fost decuplarea acestei instituţii din subordinea Administraţiei Prezidenţiale şi trecerea ei în subordinea parlamentului, pentru ca parlamentarii să dispună după bunul plac de soarta institutului; 2) a urmat tăierea fondurilor, care a făcut practic imposibilă onorarea proiectelor aflate în desfăşurare; 3) numirea d-lui Andrei Marga în fruntea acestei instituţii a deschis practic o „reformă“ a demiterilor în lanţ şi a distrugerii sistematice a tot ceea ce a însemnat performanţă în acest institut. Ca o paranteză, în aceeaşi logică implacabilă a pedepsirii excelenţei, niciodată nu a existat, în afara oprobriului şi a acuzaţiilor de tot felul, o recunoaştere oficială a realizărilor omologate internaţional a fostei conduceri a acestui institut. Nici chiar atunci când Horia-Roman Patapievici a fost preşedintele EUNIC, onoarea făcându-i-se atât personal, cât şi ca recunoaştere a excelenţei Institutului Cultural Român. Serviciile aduse României de către Horia-Roman Patapievici, alături de fosta echipă, incluzându-i pe toţi decidenţii culturali, sunt considerabile. Deserviciile aduse României de d-l Marga în calitate de ministru de Externe sunt considerabile. Pe cale de consecinţă, în stil românesc, cu aceeşi implacabilă logică românească, primul a fost înlocuit cu cel de-al doilea.
Numirea d-lui Marga a stat de la început sub semnul improvizaţiei, s-a sărit peste audierea domniei sale în parlament ca peste o bagatelă. Sub semnul improvizaţiei, urgenţei, dar şi al ilegalităţii stau „demiterile“ online de la ICR Varşovia (Sabra Daici) şi ICR Budapesta (Brînduşa Armanca). Tot pe şest, a fost înlocuit şi directorul ICR Paris, Katia Dănilă, care a reuşit să obţină pentru România statutul de invitat de onoare la Salonul cărţii din 2013 de la Paris. Înlocuitorul este d-l Alexandru Dobrescu, critic şi publicist, aflat pe lista de oameni de încredere ai Securităţii şi care a declarat cu nonşalanţă plăcuta stupoare de a se găsi într-un post despre care nu ştie nimic. Sabra Daici, directorul ICR Varşovia, a aflat întâmplător de pe Internet despre desemnarea altei persoane la ICR Varşovia în locul ei, ca şi când postul ar fi fost vacant şi ar fi fost găsită o persoană să îl ocupe. Nu există o hârtie oficială, nici măcar un anunţ telefonic, niciun e-mail prin care doamna Sabra Daici să fi fost anunţată. Vorbesc în cunoştinţă de cauză, pentru că o cunosc pe d-na Sabra Daici cu care am colaborat într-o serie de proiecte desfăşurate de IICCMER cu Institutul Polonez, pe parcursul celor 2 ani, cât am fost directorul departamentului de Ideologie şi Cultură. Doctor în filologie al Universităţii Jagellone din Cracovia, cu studii de polonistică şi masterat în filologie slavă la Universitatea Bucureşti şi şapte ani (2004-2011) în care a profesat ca expert în programe culturale la Institutul Polonez din Bucureşti, cu burse de studii şi de specializare la Universitatea din Varşovia, Universitatea Jagellonă din Cracovia şi Universitatea Sileziană din Katowice, translator la vizitele în România ale preşedinţilor polonezi Lech Wałęsa şi Lech Kaczyński, precum şi la cea a premierului polonez Tadeusz Mazowiecki etc., etc., doamna Sabra Daici a fost înlocuită cu secretara fostului ambasador la Varşovia, fostă contabilă, actualmente om de cultură. Desigur, acest fapt se petrece spre stupefacţia partenerilor de la celelalte institute culturale, a diplomaţilor de la ambasade etc. Alegerea este ruşinoasă atât pentru instituţiile care o pun în post pe d-na secretară, cât şi pentru corpul diplomatic din care automat ar face parte. În plus, potrivit legislaţiei în baza căreia funcţionează directorii ICR, revocarea din funcţie nu are justificare şi nici bază legală.
Domnul Marga nu a avut nici măcar curiozitatea să cunoască o echipă, să vadă ce face şi cum face, să vadă ce a realizat în Polonia această echipă. Şi nu a avut curajul să dea un telefon sau să scrie măcar un e-mail pentru a-i aduce la cunoştinţă unui angajat meritoriu al acestui institut ceea ce preconizează să întreprindă cu el şi proiectele sale. Această procedură stalinistă, caracteristică pentru noua conducere a ICR, va mina pe termen mediu şi lung atât credibilitatea, cât şi notorietatea internaţională de care acest institut se bucura. În curând, ICR va deveni o sucursală de judeţ cu iniţiative de cămin cultural – aşa cum o arată şi programul scris pe genunchi al d-lui Marga - ale unei mărunte coterii resentimentare, asociind destinal un plagiator dovedit unui domn cândva onorabil. Ceea ce am prezentat are aerul unui studiu de caz. Şi într-un fel asta şi este. Însă cazul nu este doar ICR, cum s-ar putea crede, cazul este România.
P.S. Îmi pare nespus de rău pentru toţi cei cu care am colaborat de la acest Institut, dar şi pentru cei cu care nu am avut direct tangenţă. Le sunt îndatorat multora al căror nume mă feresc să-l scriu aici, pentru a nu deveni ţapii ispăşitori ai devotamentului şi profesionalismului lor. Şi îmi pare nespus de rău pentru prietenul Horia-Roman Patapievici. Sub ochii lui se năruie ideea şi efortul realizării ei de a crea o instituţie europeană în cel mai nobil sens al europeităţii. //
