Umbra Rusiei asupra Strategiei de securitate

Noua Strategie Naţională de Apărare reprezintă răspunsul României la criza regională declanșată de anexarea Crimeei și destabilizarea Ucrainei de către Rusia.

Faptul că Strategia se numește de apărare, și nu de securitate nu e rezultatul unei simple confuzii de termeni. Bănuită că ar fi ieșit de sub fustele vechii Securități co­muniste, noua elită românească, de după de­cembrie 1989, a fost obsedată să evite cu­vântul „securitate“, chiar dacă el nu se referea la Direcția Securității Statului. Ast­fel, în loc să vorbească despre Stra­te­gia de Securitate Națională (SSN), Cons­ti­tu­ția, la art. 65, pct. 2/f, prevede „apro­ba­rea stra­­tegiei de apărare“ de către Ca­me­rele re­unite, iar Legea planificării apă­ră­rii, adop­­tată în noiembrie 2004, spune că pre­șe­din­tele, la cel mult șase luni de la pre­lu­a­rea man­datului, prezintă par­lam­en­tu­lui „stra­tegia națională de apărare“ (SNAp).

Alergia la cuvântul „securitate“ a generat con­fuzii grave, astfel încât fostul pre­șe­din­te Traian Bă­sescu a numit - în ciuda legii și a Constituției - strategia din 2006 „de securitate“, iar subtitlul celei din 2010 conține cuvântul „securitatea“. Echipa de consilieri a președintelui Klaus Io­hannis care a redactat documentul a re­zol­vat altfel problema, dând conceptului de apărare sensul mai larg, pe care îl are cel de securitate. Astfel, la articolul 3 se pre­cizează că SNAp acoperă nu doar apă­rarea, ci și ordine publică, activitatea de in­formații, contrainformații și de se­cu­ri­ta­te, educația, sănătatea, economia, ener­gia, financiar, mediu, infrastructuri cri­ti­ce. Și strategiile anterioare (2006 și 2010) se refereau la multe dintre aceste domenii. „Abordarea integratoare și multi­di­men­sională“, cum se precizează în SNAp, este mai degrabă o adaptare locală a unor te­me standard din discursul euroatlantic, un­de domină noțiuni precum„whole of go­vernment approach“, „comprehensive ap­proach“ sau „unity of effort“ și care se referă la integrarea tuturor instrumentelor de putere din portofoliul național pentru a răspunde unui mediu de securitate care, așa cum arată și strategia poloneză, din ca­re s-au mai inspirat cei care au redactat do­cumentul românesc, se caracterizează prin estomparea „granițelor între intern/ex­tern, militar/nonmilitar“.

În teorie, așa cum ne arată modelul ame­ri­can, o SSN are rolul de a seta principalele priorități, de a comunica cele mai im­por­tante direcții de acțiune și linii de orien­tare, de a oferi o viziune comună pentru de­partamentele guvernamentale, pe baza căreia acestea să-și planifice resursele, de­cupând totodată responsabilități de nișă. În același timp, SSN devine un document-umbrelă, de la care pornesc toate eva­luă­rile și microstrategiile realizate la etajele in­ferioare ale sistemului de securitate na­țională (Departamentul de Stat, Pentagon etc). După 2000, fiecare președinte și-a pre­zentat o SSN (una pe mandat), do­cu­men­tul condensând și rezumând cu prio­ri­tate viziunea proprie acelei administrații. Cea mai recentă a fost deturnată de ocu­parea și anexarea Crimeei de către Rusia și amânată până în februarie 2015.

Fără vreo dezbatere publică pe mar­ginea proiectului SNAp, cum s-a petrecut cu strategiile din 2006 și 2010, președintele a anunțat vi­neri, 5 iunie, că va invita luni sea­ră partidele ca să le prezinte textul, iar pen­tru marți, 9 iunie, a programat ședința CSAT, în care s-a și aprobat documentul. SNAp a fost bruiată de criza politică de­clan­șată de refuzul premierului de a-și pre­zenta demisia în urma începerii ur­mă­ririi penale împotriva lui, așa cum ceruse președintele Klaus Iohannis. Astfel, SNAp a trecut neobservată și necomentată, pri­ma discuție în mediul universitar fiind pro­gramată la o zi după ce președintele Io­hannis o va prezenta în parlament. Tot în grabă și fără o discuție serioasă, SNAp a fost aprobată în unanimitate (sic!) de co­mi­siile parlamentare reunite, la 17 iunie, și mai apoi prezentată corpului diplomatic din statele membre UE și NATO.

Nici măcar acuzația de prezidențialism for­mulată de C. Popescu-Tăriceanu n-a reu­șit să anime discuția. Astfel, ultima SNAp ru­pe cu tradiția dezbaterilor publice din tre­cut. Adoptarea primului document de acest tip, Concepția integrală de securitate, a fost amânată de scindarea FSN și demisia lui Pe­tre Roman. În aprilie 1994, textul a fost avi­­zat favorabil de CSAT, însă a fost cri­ticat de societatea civilă pentru ră­tă­ci­ri­le con­cep­tu­ale național-comuniste. Abia în vara 1999, Emil Constantinescu a pre­zen­tat o SSN ca­re-și asuma fără echivoc obi­ectivul in­te­grării euroatlantice. Do­cu­mentul a avut va­loarea unei veritabile re­voluții în doctrina de securitate ro­mâ­nească, mutând accen­tul de pe apărarea teritoriului pe in­te­re­sele și drepturile fun­damentale ale ce­tă­țe­nilor. Pentru prima dată, securitatea na­țio­nală nu a mai fost privită ca o problemă pre­dominant mi­li­tară, ci ca pe una care se referă la eco­no­mie, societate, ad­minis­tra­ție, ordine pu­bli­că, educație, sănătate, insistând pe obli­ga­ții­le statului față de ce­tă­țean. Doar SSN din 2001, redactată în grabă după aten­ta­tele de la 11 septembrie, a mai fost adop­tată fără dezbateri.

Dacă prin strategia din 2001 se vedea pro­filul lui Bin Laden, cea din 2006 va ră­mâ­ne în anale pentru formularea unui pro­iect românesc în zona Mării Negre, iar cea din 2010 pentru includerea la capitolul vul­nerabilități a „campaniilor de presă la co­mandă cu scopul de a denigra instituții ale statului“. Noua SNAp reprezintă răs­pun­­sul României la criza regională declan­șată de anexarea Crimeei și destabilizarea Ucrai­nei de către Rusia. De altfel, și SSN a SUA (fe­bruarie 2015), și cele ale Poloniei (adop­tată în noiembrie 2014) și Cehiei (afla­tă în dezbatere publică de câteva luni, urmează să fie adoptată în septembrie 2015) răs­pund provocărilor generate de ac­țiunile Rusiei împotriva Ucrainei, cea mai gravă cri­ză de securitate de la sfârșitul Răz­bo­iu­lui Rece. Fără a mai lua în discuție SSN a Ucrainei, promulgată recent la Ki­ev, ca și noua Doctrină militară a Fe­de­ra­ției Ruse, dată publicității de Kremlin la sfârșitul anu­lui trecut, al căror principal obiectiv este să răspundă situației de criză din regiune.

Rusia este menționată în SNAp  de circa zece ori, fie direct, fie indirect, prin descrierea unor situații care indică că despre ea este vorba. Evoluțiile de pe sce­na internațională au generat o „schim­ba­re de paradigmă“ la „nivel global“, însă do­cumentul nu ne lămurește de ce „glo­bal“ și dacă se revine la „paradigma“ Răz­boiului Rece sau la altceva. Mai clar, art. 35, acuză Rusia de „încălcarea normelor de drept internațional, punerea în dis­cu­ție a ordinii internaționale, conservarea conflictelor înghețate și anexarea Cri­me­ei“, iar art. 42 spune că Rusia „încearcă să-și consolideze statutul de putere în plan regional“, afectând prin acțiunile sa­le „stabilitatea regională și parcursul eu­ro­pean al Ucrainei, Republicii Moldova și Geor­giei“. Se simte prezența Rusiei și în spa­tele prevederilor privind combaterea „ame­­nințărilor asimetrice și de tip hi­brid“, creșterea cooperării regionale în NATO, protejarea activităților din Zona Economică Exclusivă a României în Marea Neagră, asigurarea „protecției con­train­for­mative a intereselor naționale“, se­cu­ritatea energetică, amenințările ciber­ne­ti­ce. Tot în această dimensiune asimetrică, subversivă care reclamă preponderent pâr­ghii de acțiune nonmilitare sunt men­țio­nate corupția, evaziunea fiscală, buna func­ționare a justiției, ele devenind pro­bleme de securitate. „Corupția poate afecta inima securității naționale“, spu­nea anul trecut Sarah Sewal, înalt oficial al Departamentului de Stat al SUA.

Imagine din timpul consultărilor preşedintelui Iohannis cu liderii partidelor și formațiunilor politice parlamentare cu privire la Strategia Națională de Apărare (Cotroceni, 8 iunie 2015)

Strategia poloneză, deși e de trei ori mai mare ca întindere, menționează Rusia di­rect de mai puține ori, identifică riscuri de conflicte regionale și locale care pot afecta direct sau indirect Polonia, „în ve­ci­nă­ta­tea imediată“ a căreia „există o ma­re con­centrare de forțe militare, inclusiv în po­zi­ții ofensive“. Politica agresivă a Ru­siei (anexarea Crimeei și războiul din Ucraina) are un impact negativ asupra se­curității re­gionale, se mai spune în do­cu­ment. Prin­ci­palii parteneri ai Varșoviei în domeniul se­curității sunt SUA, Triunghiul de la Wei­mar (Germania și Franța), Gru­pul de la Vi­șegrad (Cehia, Slovacia, Un­ga­ria), Gru­pul Nordic (Lituania, Letonia, Es­tonia) și Ro­mânia, nominalizați în această ordine de mai multe ori în paginile SSN poloneze.

O lectura în paralel arată că, atât în optica poloneză, cât și în cea românească, NATO și prezența strategică a SUA în Europa sunt variabile decisive pentru securitatea con­ti­nentului. Pentru ambele state, NATO ră­mâ­ne garantul principal al securității na­țio­na­le. Dar, dacă pentru Polonia garanția apă­rării colective este ancorată în so­li­da­ri­ta­tea dintre aliați, pentru România lian­tul NATO, coerența și consistența acțiu­nilor Alianței stă în relația transatlantică. În sfera par­te­neriatelor strategice, în spe­cial pe dimen­siunea de apărare, pre­do­mi­nă cel cu SUA. În particular, Polonia „va de­pune eforturi pentru a asigura cea mai extinsă cu pu­tință prezență militară a SUA în Europa, in­clusiv în Polonia“. Toate acestea arată pre­mise naturale pentru un parteneriat stra­te­gic româno-polon care să conteze cu ade­vă­rat pe dimensiunea de apărare, mai ales în contextul în care am­bele state își afir­mă ca deziderat inten­si­fi­carea cooperării cu state din Flancul Estic al NATO.

Pentru o strategie de apărare ca­re se dorește să rămână adec­vată tendințelor de securitate până în 2019, SNAp are o mare lip­să. Eșuează să identifice o va­riabilă structurală care, în esența sa, re­con­figurează peisajul defensiv european și capătă o semnificație aparte pentru Flan­cul Estic al NATO, mai ales dupa anexarea Cri­meei. Sistemele antiacces și de in­ter­dic­ție regională (A2/AD) pe care le dezvoltă Rusia pot ține la distanță eventualele forțe de reacție rapidă ale Alianței. Or, toate acestea generează consecințe pentru dis­pu­nerea NATO, pentru procesele de mo­der­ni­zare militară ale statelor de graniță, pre­cum România, și pentru strategiile lor. De­ja acestea reprezintă o preocupare majoră pentru NATO în prezent, nu în 2019. În­tre­bat pe 12 iunie, la Wrocław, cum s-a schim­bat mediul euroatlantic după summitul de anul trecut din Țara Galilor, generalul Ben Hodges, comandantul forțelor terestre ame­ricane din Europa, a răspuns astfel: „pre­ședintele Putin și-a consolidat sem­ni­fi­ca­tiv capacitatea de a interzice accesul în regiunea baltică și în Marea Neagră. Sis­temele cu rază lungă de acțiune din Ka­li­ningrad și Crimeea, sistemele de apă­ra­re aeriană, capacitățile de război elec­tro­nic sunt semnificative și nu putem să pre­su­punem că, în eventualitatea unei urgențe în Estul Europei, vom avea timp să ne construim capabilitățile și forțele“.

DISCLAIMER:

Acest text a fost scris in cadrul proiectul “Marea Neagra in Epoca Anti-Accesului”, un proiect al think tank-ului Romania Energy Center (ROEC) co-finantat de Organizatia Tratatului Atlanticului de Nord (NATO). Pentru mai multe, accesati: http://www.roec.biz/bsad/