De același autor
Străin sau rus, nu contează, dacă ești critic cu regimul Putin, poți fi oricând acuzat de fascism. Tactica e mai veche, datează de la începutul anilor 2000, a venit la pachet cu noul concept de „democrație suverană” lansat de ideologul Kremlinului, Vladislav Surkov. Kremlinul pune accentul pe „suverană”, nu pe „democrație”. Poleiala pe care scrie „democrație suverană” este un nume de cod pentru ideologia lui Putin. „Suverană”, pentru că astfel subliniază că noul regim nu tolerează nicio influență din afara granițelor. Ca și cum într-o lume globală o țară, cea mai întinsă, de dimensiunile copleșitoare ale Rusiei ar putea fi etanșeizată, total izolată de tot ce se petrece în restul lumii.
Teama de pierderea puterii a determinat elita politică moscovită să izoleze Rusia în ultimii 20 de ani. Putin a fost îngrozit de perspectiva că pe lista victimelor „revoluțiilor colorate”, Șevarnadze, Ianukovici, s-ar mai putea adăuga un nume, al său. El crede că la originea tuturor tulburărilor politice din fostul spațiu sovietic se află Occidentul, care complotează la adresa Rusiei. Populațiile care se răscoală față de regimurile autoritare sunt simple unelte în mâinile vesticilor. Deci, ele trebuie cu orice preț scoase de sub influența Occidentului. O uriașă mașinărie finanțată de Rusia are ca obiectiv câștigarea competiției pentru mințile și inimile rușilor, în special, și pentru ale foștilor cetățeni sovietici, în general.
Cine contrazice „adevărurile” propagandei putiniste devine inamicul regimului. Dacă nu are notorietate, de el se pot ocupa poliția și procuratura. Pentru o postare critică pe rețelele sociale, încadrată meșteșugit de procurori, cu un judecător obedient – și așa sunt aproape toți –, se poate ajunge la închisoare. Dacă acela care critică o face din afara Rusiei sau e o personalitate, atunci împotriva sa se pune în acțiune o mașinărie infernală de linșare publică, care invariabil ajunge la concluzia că respectivul care a îndrăznit să critice este fascist. Astfel, orice atitudine critică la adresa evoluțiilor politice, sociale, economice a fost descurajată, în ultimele două decenii.
Dacă critica la adresa unor politici publice poate influența dinamica vieții politice, rezultatul unui scrutin sau ar putea aprinde scânteia unor proteste, dezbaterea în jurul cauzelor pentru care a izbucnit al Doilea Război Mondial ori asupra cauzelor pentru care Armata Roșie a oprit ofensiva spre Varșovia, așteptând ca polonezii să fie masacrați de germani, este departe de preocupările cetățenilor ruși, chiar și ale celor care fac parte din elita intelectuală. Obsesia Kremlinului de a promova public propria versiune, cea eroică, asupra istoriei nu are nicio legătură cu „adevărul”, ci cu monopolul asupra „adevărului”. Așa cum „Pravda”, oficiosul CC al PCUS, era în timpurile sovietice un veritabil „minister al Adevărului”, la fel și astăzi Putin decide care este „adevărul”. Încă din momentul preluării puterii în Rusia, Putin a propus o versiune inspirată de cea sovietică în analiza secolului XX. Cu unele excepții. De pildă, la Moscova nu s-a aniversat un secol de la lovitura de stat bolșevică. Noua elită din jurul lui Putin consideră că Lenin la putere este rezultatul unui complot mondial împotriva Rusiei. Iar NKVD, KGB și Armata Roșie au jucat un rol eminamente pozitiv, motiv pentru care Memorialul de la Moscova, echivalentul Academiei Civice din București, a fost constant ținta dezinformării, manipulărilor, intimidărilor și a unor acțiuni represive ale regimului. Această rescriere a istoriei recente într-o notă revizionistă a pregătit drumul, încă din primii ani, 2000-2002, al apariției și consolidării grupării provenite din KGB în structurile superioare ale statului federal rus. Cei care vorbesc despre crimele regimului comunist sunt cel mai adesea puși în categoria „agenților străini”, sub pretext că unele cercetări sunt finanțate din exterior. Mai multe acțiuni de intimidare au fost declanșate împotriva istoricilor care refuzau să întrerupă cercetările privind crimele poliției politice comuniste. În cazuri extreme, unor istorici li s-au confecționat dosare de agresiune sexuală sau de consum de droguri, pentru a fi compromiși și în fața colegilor din Occident. Numai că astfel de tehnici desprinse din arsenalul KGB nu funcționează întotdeauna.
Toată această controversă legată de rolul Uniunii Sovietice în declanșarea celui de-al Doilea Război Mondial se adresează însă, în primul rând, publicului intern. Dacă n-ar fi fost așa, televiziunile obediente puterii ar fi ignorat-o. Însă ele au transformat-o într-un exercițiu de propagandă, cu scopul de a convinge populația că țara, istoria și cultura ei sunt atacate de către străini și că doar președintele Putin le poate apăra. Li se induce oamenilor ideea că sunt puși în fața unei alegeri: fie îl susțin necondiționat pe președinte, fie reabilitează nazismul și neagă rolul Uniunii Sovietice în victoria asupra lui Hitler.
Același model funcționează și în politica externă, unde acuzația de fascist a început să fie utilizată abia din toamna 2013. Ucraina a fost prima țintă a lui Putin. Printr-o schemă de manipulare care amalgama evenimente din perioada interbelică, ocupația germană din timpul celui de-al Doilea Război Mondial și evoluții politice contemporane generate de protestele cunoscute sub numele de Euro-Maidan, puterea instalată la Kiev după fuga președintelui Ianukovici era declarată de Kremlin „regim fascist”. Poate că istoria ar fi reținut episodul ca pe o glumă mai puțin inspirată, dacă acest exercițiu de propagandă n-ar fi paralizat capacitatea de apărare a unei țări. Voința de a riposta a câtorva milioane de oameni care-și luau informațiile de la televiziunile din Rusia a fost paralizată, Crimeea – ocupată și anexată fără ca nimeni s-o apere, iar estul și sudul Ucrainei – cuprinse de răscoale la care participau mii de oameni convinși că în felul ăsta combat fascismul. Iar cei care nu acceptau teza privind fascismul ucrainean erau acuzați de Moscova că sunt complici cu naziștii, că sunt rusofobi ori istorici revizioniști. //
