Când a decis Putin să atace Ucraina

Pentru a înțelege obiectivele urmărite de Kremlin, trebuie căutat un răspuns la întrebarea: când a luat Vladimir Putin decizia de a invada Ucraina?

În decembrie 2019, după summitul de la Paris, care l-a adus pentru prima dată în fața noului președinte Volodimir Zelenski, în prezența mediatorilor Angela Merkel și Emmanuel Macron, Putin a înțeles că nu poate impune Ucrainei interpretarea rusească sau măcar lectura germană („formula Steinmeier”) a acordurilor de la Minsk. Iar Zelenski, chiar dacă e nou în politică, învață repede și nu e dispus să se sinucidă acceptând concesii care ar sacrifica independența și suveranitatea Ucrainei. Atunci, cel mai probabil, Putin a decis pregătirea invadării Ucrainei.

După anexarea Crimeii, în martie 2014, și războiul din Donbas, purtat de Rusia împotriva Ucrainei, Putin avea în față două scenarii pentru a controla Ucraina și a o împiedica să evadeze din russki mir: politico-diplomatic prin implementarea acordurilor de la Minsk într-o manieră care să asigure Moscovei influența și practic controlul asupra puterii de la Kiev; militar, prin cucerirea și ocuparea Ucrainei. Deci, din februarie 2015, data la care s-a semnat cel de-al doilea acord și până în decembrie 2019, Putin a încercat să utilizeze Berlinul și Parisul pentru a pune presiune pe Kiev ca să accepte interpretarea rusească a documentelor de la Minsk. Confruntat cu ample manifestații de protest acasă, Zelenski a trebuit să retragă concesiile promise inițial lui Putin.

De acum încolo, doar prin război Putin își mai putea atinge obiectivele. Pregătirea Rusiei pentru război s-a făcut pe două paliere: s-a consolidat controlul Kremlinului asupra societății; a fost pregătită armata și poziționată la graniță, în vederea invadării Ucrainei. Î n ianuarie 2020, Putin a declanșat dezbaterea pentru schimbarea Constituției. Principalul obiectiv a fost de a-i permite să rămână la putere încă două mandate, adică 12 ani, după 2024, când expiră cel de-al patrulea mandat. Un alt obiectiv a fost distrugerea opoziției politice și civice. Realizarea acestuia a îmbrăcat forma violentă a otrăvirii lui Aleksei Navalnîi, care a supraviețuit miraculos.

Întoarcerea în Rusia și arestarea lui Navalnîi, în ianuarie 2021, au prilejuit un val de demonstrații înăbușite cu brutalitate, ceea ce a permis puterii să identifice, aresteze sau să alunge din țară pe cei dispuși să protesteze la adresa lui Putin. Putin a ținut secret acest plan, până în momentul invaziei îl știau doar patru-cinci persoane (după aprecierea directorului CIA, William Burns).

Foarte probabil că planul invaziei a fost schițat în taigaua siberiană, în scurta vacanță petrecută acolo de Putin și ministrul apărării, Serghei Șoigu, în martie 2021. La două săptămâni după această întâlnire, trupele rusești au început să se îndrepte spre granița cu Ucraina. Erau manevre operate la lumina zilei, care au fost pe larg reflectate de presa internațională. După câteva săptămâni de tensiune, noua administrație Joe Biden i-a propus Kremlinului un summit, în vară, în Elveția. Iar Șoigu a anunțat retragerea trupelor în cazărmi.

Summitul Biden-Putin de la Geneva, de la 16 iunie 2021, n-a schimbat planurile Kremlinului. Patru săptămâni mai târziu, la 12 iulie, Putin a publicat celebrul articol „Privind unitatea istorică a rușilor și ucrainenilor”, afirma că națiunea ucraineană este o ficțiune, că Ucraina este inventată de Lenin, iar acum americanii se folosesc de ea, transformând-o în „anti-Rusia”. Însă singura șansă a Ucrainei de a supraviețui este apropierea de Rusia, în a cărei zonă de influență ar trebui să rămână. Acest text lung și dezlânat surprinde concepția politică a lui Putin despre Ucraina și fixează bornele acțiunii viitoare.

În octombrie 2021, experții occidentali au documentat reluarea pregătirilor de invazie efectuate de Rusia, cu dislocarea de trupe și echipamente militare la granița cu Ucraina. Ambasadorul Burns, care-l cunoștea pe Putin, cu care s-a văzut în anii 2000, când lucrase ca ambasador al SUA în Rusia, a făcut o vizită neobișnuită la Moscova, acum în calitate de șef al CIA, ocazie cu care le-a atras atenția interlocutorilor săi că planurile de invazie sunt cunoscute americanilor. Tensiunea între Moscova și Washington a crescut și mai mult în intensitate după ce, la 17 decembrie, ministerul rus de externe a trimis SUA și NATO drafturile unor tratate care conțineau prevederi bizare. Cum ar fi cea privind revenirea în Europa Centrală la situația dinaintea summitului de la Madrid din 1997, adică ieșirea tuturor fostelor țări socialiste din Alianța Nord-Atlantică.

Tot în decembrie 2021, ultranaționalistul Vladimir Jirinovski, într-unul dintre ultimele discursuri ținute în Dumă (a murit în martie, peste câteva luni, din cauza complicațiilor post-Covid), a afirmat că Rusia va invada Ucraina la 22 februarie 2022. A greșit doar cu două zile în prognoza lui. Chiar dacă este de notorietate faptul că Putin arunca prin gura lui Jirinovski baloane de încercare pe diferite teme, e greu de crezut că data invaziei era deja fixată.

Invazia era stabilită cel mai probabil pentru perioada de sfârșit de ianuarie - mijlocul lunii februarie, fără să existe o dată exactă. Important era să înceapă înainte de dezgheț (celebra Rasputița), care ar fi complicat (cum s-a și întâmplat, de fapt) desfășurarea tehnicii de luptă rusești.

Cel puțin doi factori au avut de jucat un rol important în decizia lui Putin. Primul e Viktor Medvedciuk, șeful celui mai important partid prorus din Ucraina, care l-a asigurat pe Putin că Ucraina este gata să se prăbușească în brațele Rusiei. Al doilea este FSB, mai precis direcția care se ocupă cu fostele republici sovietice, condusă de generalul Serghei Beseda, care a confirmat relatările lui Medvedciuk.

Când a ordonat începerea invaziei, Putin credea că victoria este garantată. Succesul trebuia să fie asigurat de miliardele de dolari cu care Rusia a cumpărat oameni din establishment-ul de la Kiev. Dar nu toți erau atât de încrezători. În înregistrarea ședinței Consiliului de Securitate difuzată de televiziunile din Rusia la 21 februarie, Nikolai Patrușcev, secretarul Consiliului de Securitate, unul dintre cei mai influenți oameni din Rusia, a încercat să-l determine pe Putin să nu se grăbească. La fel a încercat și Dmitri Kozak, adjunctul șefului Administrației Prezidențiale. Dar Putin era convins că știe mai bine decât consilierii săi. I se părea că se repetă anul 2014. Și atunci, consilierii i-au spus că nu e bine să trimită armata în Crimeea. El le-a răspuns că „e un moment istoric” pe care ei nu-l înțeleg. Lipsa de reacție a Occidentului în 2014, care s-a temut să escaladeze tensiunile, i-a întărit convingerea că a acționat corect.

La sfârșitul lunii ianuarie, rușii au început evacuarea populației din regiunile separatiste. Lungi coloane de autobuze și câteva trenuri au pornit spre Rostov, de unde vor fi triați, iar cea mai mare parte a populației evacuate va fi trimisă în regiuni îndepărtate, peste Munții Urali. Acesta ar fi trebuit să fie momentul în care cei care mai credeau în raționalitatea deciziilor lui Putin și care umpleau ecranele televiziunilor afirmând că Rusia nu va ataca Ucraina ar fi trebuit să înțeleagă că declanșarea invaziei e o chestiune de zile, cel mult săptămâni. Naveta diplomatică între Moscova și Kiev făcută de tandemul franco-german la începutul lunii februarie n-a putut întârzia invazia decât cu câteva zile. Putin a uimit cancelariile occidentale prin ostilitatea afișată față de Macron, dar mai ales față de cancelarul Olaf Scholz. Vizita celui din urmă la Moscova s-a desfășurat la 15 februarie. A doua zi, 16 februarie, sunt înregistrate discursurile liderilor separatiști din Donețk și Lugansk prin care cer intervenția Rusiei pe motiv de genocid ucrainean.

La 21 februarie, Consiliul de Securitate, într-o ciudată ședință și lărgită componență, decide recunoașterea independenței „republicilor populare” Donețk și Lugansk. Este mai degrabă un exercițiu prin care Putin împarte răspunderea a ceea ce va urma cu întreaga elită a Rusiei, făcându-i pe toți coresponsabili.

La ora 5, în dimineața de 24 februarie, armata rusă trece frontiera Ucrainei, nu doar în est, în Donbas, ci și în nord, atacând dinspre Belarus. Televiziunile din Rusia au difuzat un lung discurs, prin care Putin afirmă: „Circumstanțele ne cer să acționăm decisiv și imediat. Republicile populare din Donbas s-au adresat Rusiei cu o cerere de ajutor. În acest sens, în conformitate cu articolele 51 din partea a 7-a a Cartei ONU, cu aprobarea Consiliului Federației Ruse și în conformitate cu tratatele de prietenie și asistență reciprocă ratificate de Adunarea Federală la 22 februarie anul curent cu Republica Populară Donețk și Republica Populară Lugansk, am decis să pornesc o operațiune militară specială. Scopul acesteia este de a proteja oamenii care au fost supuși la intimidare și genocid de către regimul de la Kiev timp de opt ani”. Și, mai apoi, Putin s-a adresat militarilor Ucrainei: „Vă îndemn să depuneți armele și să vă întoarceți acasă. Permiteți-mi să vă explic: toți militarii din armata ucraineană care îndeplinesc această cerință vor putea părăsi liber zona de luptă și se vor putea întoarce la familiile lor”. //