De același autor
La 20 septembrie, după mai puțin de 24 de ore de la începerea bombardamentelor azere, Nagorno Karabah a capitulat.
Populația armeană din sate a fugit spre capitala Stepanakert și de acolo spre Armenia, prin coridorul Lacin, formând lungi coloane de mașini. Până la 30 septembrie, peste 100.000 au fost înregistrați la punctele de frontieră. Și-au abandonat casele, proprietățile, bisericile, cimitirele. Și-au încărcat în automobile strictul necesar și au fugit din calea soldaților azeri. Potrivit estimărilor, în Karabah mai trăiau circa 120.000 de oameni, înainte de 19 septembrie.
La 28 septembrie, președintele nerecunoscutei republici a publicat ultimul său decret: din cauza situației politico-militare create după 19 septembrie 2023, luând în considerare acordul încheiat cu medierea contingentului rus de menținere a păcii privind dreptul neîngrădit al populației din Nagorno Karabah de a pleca prin coridorul Lacin, inclusiv al militarilor care au depus armele, potrivit articolului 93 al Constituției, președintele decide:
1. Dizolvarea tuturor instituțiilor și organizațiilor de stat aflate în subordinea departamentelor până la 1 ianuarie 2024, iar Republica Nagorno-Karabah încetează să existe.
2. Populația din Nagorno-Karabah, inclusiv cea care locuiește în afara republicii după intrarea în vigoare a acestui decret se familiarizează cu condițiile de reintegrare prezentate de Republica Azerbaidjan, în vederea luării unei decizii independente și individuale în viitor, cu privire la posibilitatea de a rămâne (reveni) în Nagorno-Karabah.
Greu de crezut că armenii vor reveni în Karabah, oricât de dureroasă este despărțirea de această frumoasă regiune de munte, care a jucat un rol important în formarea identității naționale a acestui popor. Deocamdată, au mai rămas în enclavă câteva mii de armeni cât să măture bisericile și să închidă porțile cimitirelor, unde le sunt îngropați strămoșii timp de zeci și sute de generații.
În ciuda nenumăratelor asigurări date Occidentului (în primul rând, SUA) că nu va declanșa un atac militar asupra Karabah-ului, președintele Ilham Aliev a pornit sfidător războiul, când la New York începea sesiunea anuală a Adunării Generale a ONU. Pretextul avansat de Baku cu operațiunea antiteroristă reflectă mai degrabă limitele intelectuale ale celor care se ocupă de propagandă. Preferința armatei azere pentru luna septembrie (în septembrie 2020, începuse alt război cu Armenia) poate avea mai multe cauze: teama de apropierea iernii; scandalul internațional pe care l-ar fi riscat extinderea foametei în enclavă din cauza blocadei care dura deja de 9 luni și confirmarea unor decese din această cauză; situația ieșea de sub controlul trupelor ruse de menținere a păcii, așa încât azerii au fost încurajați să acționeze etc.
Negocierile care au avut loc după războiul de 44 de zile din toamna 2020 n-au dus la niciun rezultat, deși primul-ministru armean Nikola Pașinian acceptase toate condițiile avansate de Aliev. Un singur lucru mai cerea Erevanul, crearea unui mecanism internațional care să garanteze securitatea armenilor din Karabah, în componența statului azer. Ceea ce Aliev a respins, motiv pentru care negocierile s-au suspendat. Războiul de 44 de zile reprezenta revanșa pregătită timp de 25 de ani de azeri pentru înfrângerile din 1992-1994.
Armata azeră este mult mai bine antrenată, înarmată cu tehnică de luptă modernă din Israel și Turcia. Statul azer a investit mari resurse din vânzările de petrol și gaz în această revanșă. Acordul tripartit din 10 noiembrie 2020 stipula eliberarea teritoriilor ocupate de armeni în jurul Nagorno-Karabah și capturarea unei treimi din enclavă, cu importanta localitate Șușa. Azerii au început să investească masiv, să reconstruiască satele din care fuseseră alungați de armeni în 1992-1994, numai că nimeni nu se grăbește să se întoarcă aici. Așa că localitățile azere eliberate în 2020 sunt în continuare pustii. Apropierea ruso-azeră a luat și forma scrisă a unei declarații de colaborare semnată la Moscova de președinții Vladimir Putin și Ilham Aliev, cu două zile înainte ca Rusia să înceapă agresiunea împotriva Ucrainei. Și totuși, Karabah-ul continua să reziste. Atunci, Aliev a impus blocada, gâtuind coridorul Lacin care face legătura cu Armenia, în speranța că armenii vor ceda. Nici asta n-a funcționat. Aliev a ordonat armatei să bombardeze enclava. Atunci, totul s-a sfârșit.
Dar cum a început povestea Nagorno-Karabah? De unde-și trage rădăcinile acest conflict?
Armenia e un teritoriu de graniță. În Antichitate a fost prinsă în menghina imperiilor Roman și Persan. Un moment crucial în destinul acestui popor este adoptarea creștinismului și crearea alfabetului fonetic cu 36 de caractere. Biserica Armeană formată după o schismă de șase secole cu cea Bizantină e o sinteză de cultură greacă și persană. Un alt moment important l-a reprezentat invazia mongolă din secolul al XIII-lea care a condus la migrarea spre orașele Europei, Rusiei și Orientului Mijlociu a unei consistente diaspore armene.
În secolul al XVI-lea, Armenia este împărțită între otomani și persani, devenind teritoriu de graniță, teatru de război, loc de campanii militare, de jaf, deportări, foamete. Teritoriile locuite de armeni, altădată înfloritoare, s-au depopulat accelerat.
Primul Război Mondial oferă cadrul dezvoltării conștiinței naționale armene, însă acest proces este întrerupt brutal de genocidul inițiat de autoritățile otomane, în primăvara 1915, în urma căruia au pierit peste 1,5 milioane de armeni. Practic, genocidul otoman i-a eliminat pe armeni din majoritatea provinciilor unde locuiau în estul Anatoliei. Cei din Transcaucazia, intrată sub controlul Rusiei la începutul secolului al XIX-lea, formau o comunitate nesemnificativă numeric.
Alături de Biserica Armenească, alfabetul armean, memoria genocidului este un element fondator al conștiinței naționale moderne. El s-a păstrat mai ales în exil, în comunitățile din diaspora, chiar în familiile care n-au avut de suferit de pe urma lui.
Regiunea Autonomă Nagorno-Karabah reprezintă doar jumătate din suprafața istorică a Karabah-ului. Regiune de munte, Karabah-ul a fost condus de dinastii locale de prinți armeni care s-au aflat sub suzeranitatea Imperiului Safavid. Abia în 1805, Karabah-ul a intrat sub controlul armatei ruse și este anexat prin pacea de la Gulistan (1813).
După prăbușirea Imperiului rus în 1917, Karabah-ul locuit în majoritate covârșitoare de armeni a fost alipit când Azerbaidjanului, când Armeniei. Când populația a fost lăsată să decidă, cum s-a întâmplat în iulie 1918, la prima adunare a parlamentului din Karabah, a hotărât în favoarea autoguvernării. În decembrie 1920, bolșevicii se întorc în Caucaz, ocupă Baku și pun bazele Republicii Federative Democratice Transcaucaziene, care se dizolvă mai târziu în Azerbaidjan, Armenia și Georgia. În afară de zona petroliferă din Azerbaidjan, Caucazul de Sud rămâne o zonă agricolă săracă, lovită de colectivizare, fără resurse și bani de investiții. Abia după moartea lui Stalin au început investiții în industrie, Armenia devenind sub Hrușciov și Brejnev un model de succes pentru procesele de modernizare și urbanizare.
Subiectul Nagorno-Karabah datează din anii 1920, de când Biroul Regional Bolșevic a decis ca enclava locuită de armeni să facă parte din Azerbaidjan. Armenii nu s-au împăcat niciodată cu asta. Relația bună dintre Atatürk și Lenin pare să fi jucat și ea un rol în desenarea granițelor în Caucazul de Sud. Așa că, enclava Nahicevan a fost înființată pentru ca Turcia să nu se învecineze cu Armenia.
Primul conflict sângeros între armeni și azeri s-a produs în 1923.
El e reluat cu și mai mare intensitate în anii 1960. Au loc lupte de stradă în capitala Stepanakert în 1968, armenii protestând violent când instanțele de judecată l-au achitat pe un profesor azer care a omorât un elev armean. Atunci a intervenit poliția, au fost făcute arestări, a fost scoasă armata pe străzi.
În contextul reformelor lui Gorbaciov, populația armenească din Karabah a reluat cererile privind scoaterea autonomiei din componența RSS Azerbaidjan și includerea ei în republica vecină RSS Armeană. Autoritățile de la Baku i-au supus pe armenii din Karabah hărțuirii, abuzurilor. A fost o politică asumată, recunoscută de fostul președinte Heydar Aliev într-un interviu dat la Moscova. Această politică trebuia să-i facă mai ales pe intelectualii armeni să plece din Karabah.
Armenii au crezut că perestroika le va repara nedreptatea istorică de a include Karabah-ul, locuit de armeni de peste 2500 de ani, în Azerbaidjan și că discriminările împotriva lor vor înceta. Însă Moscova a refuzat ferm să ia în considerare modificările de frontieră. Era ultima ocazie de a împiedica vărsările de sânge care vor urma, cu zeci de mii de morți și sute de mii de refugiați.
La București, drama armenilor n-a stârnit nicio emoție. Comentatorii români au dat „dreptate” integral Azerbaidjanului, pentru că „separatiștii” au fost înfrânți, „principiul dreptului” a triumfat asupra forței! Iar „agenții Rusiei” din enclava separatistă au primit ce au meritat. Pentru MAE al României, nu s-a întâmplat nimic în Caucazul de Sud. Un eveniment care a ținut prima pagină a presei internaționale nu a primit nici măcar formularea standard „urmărim cu atenție”. Democrațiile consolidate au spus ceva, cât de puțin, măcar apare numele „Karabah” într-o postare pe rețelele de socializare ale instituțiilor publice. La Sofia, Ministerul de Externe bulgar a dat un comunicat de o pagină în care-și exprimă îngrijorarea, vorbește de rolul pe care trebuie să-l joace UE, despre respectarea drepturilor populației armene din regiune. După 9 ani de mandate Iohannis, diplomația română ar trebui să facă eforturi s-o ajungă din urmă pe cea bulgară.
