De același autor
Grija lui Ion Iliescu pentru felul in care posteritatea il va recepta e cu totul legitima. in masura in care ea se mentine in niste limite rezonabile. Ceea ce nu mai e de mult cazul.
"Adevarul sunt eu"
E limpede ca Ion Iliescu se pretinde detinatorul "adevarului". Cuvantul "adevar" exercita o adevarata magie asupra lui. Nu e clar daca poti sa ai revelatia "adevarului" lui Ion Iliescu, cert e ca nu-l poti livra decat unora, oricum nu ziaristilor. Acum cateva luni, iritat la culme de un jurnalist, d-l Iliescu i-a strigat: "Ce adevar nu stiti? Mai lasati-ma in pace cu adevarul!" intrebarea pe care a pus-o Ion Iliescu "ce adevar nu stiti?" e legitima, din punctul lui de vedere. El a spus "adevarul". Si nu doar o data. Cum de nu e cunoscut atunci? Dar el stie ca "adevarul" lui e cunoscut, dar e contestat de cei care-l sacaie cu astfel de intrebari. Pentru ca acestia, la randul lor, fie au adevarul lor, fie se zbat in nedumeririle starnite de "adevarul" d-lui Iliescu. Cand spune "mai lasati-ma in pace cu adevarul", d-l Iliescu nu se refera la "adevarul" sau, ci la pseudo-adevarul pe care altii, neinitiatii, ziaristii, pretind ca l-ar detine. Si care adevar nu-i este favorabil lui.
Ion Iliescu si-a proclamat "adevarul" in Revolutie si reforma, in Momente de istorie. Documente, interviuri, comentarii. Decembrie 1989-iunie 1990, in Revolutia traita, dar mai ales in ultimele doua volume, Revolutia romana si Marele soc. Ion Iliescu in dialog cu Vladimir Tismaneanu. Nu avem de-a face cu memorialistica unui martor al evenimentelor, chiar daca un martor implicat si interesat in a transmite o anumita viziune asupra lor. Ion Iliescu pleaca de la premisa ca se poate intrupa intr-o instanta obiectiva, intr-un profesionist al scrierii istoriei. Capitolele cartii sale Revolutia romana poarta titluri elocvente: Revolutia asa cum a fost sau Adevarul despre Revolutie. Celor care nu sunt de acord cu concluziile domniei sale le-a dedicat un capitol intitulat Revolutia sub tirul inscenarilor si al rastalmacirilor.
Istoria, in comunism - ibovnica din patul puterii
Manipularea prin istorie trebuie sa-i fie familiara d-lui Iliescu. Liderii comunisti s-au intrecut in a rescrie istoria incat sa le fie cat mai favorabila. Daca pentru glorificarea lui Stalin, istoricii sovietici scoteau din fotografiile de grup ale conducerii bolsevice persoanele care cadeau rapuse pe frontul luptei pentru putere duse la Kremlin, colegii lor romani adaugau in fotografii capetele suspendate ale lui Nicolae si Elena Ceausescu in multimea de participanti la manifestatia Congresului general al breslelor de la 1 mai 1939. Orgia mistificarii mergea pana acolo incat unii lideri comunisti - Stalin, de pilda - isi falsificau pana si data nasterii. Si totul era facut pentru a-l legitima "istoric" pe cel care preluase fraiele puterii. Istoria in regimurile comuniste era permanent rescrisa in functie de miscarile de pe scena politica. Si nu doar istoria recenta. Ivan cel Groaznic a fost scos de la naftalina pentru a servi cauza lui Stalin in timpul Marii Terori, iar Burebista a fost inventat practic spre a-i sluji lui Ceausescu. Perioadele de tranzitie de la un "adevar" la altul erau traumatizante pentru elevi, care, supravegheati de profesorii de istorie, trebuia sa faca sa dispara unele portrete si pasaje din manual, fie decupand, fie lipind bucati de hartie deasupra.
Aceasta punere de acord a trecutului cu prezentul politic intra in atributiile unor institutii specializate. in comunismul de tip sovietic, "cercetarea istorica" era apanajul exclusiv al istoricilor validati de oficialitati, concentrati in universitati si in institutele academiilor de stiinte. in ultimele patru decenii, de "problemele sensibile" se mai ocupau doar cativa istorici, singurii care aveau dreptul sa publice ceva legat de aceste teme. Cei mai multi dintre ei lucrau in institute special create in subordinea directa a comitetelor centrale ale diverselor partide comuniste. S-au facut cariere academice grandioase din falsificarea istoriei. Si nu numai academice, ci si politice.
Azi, in Romania
Ion Iliescu foloseste, ca si predecesorii sai, istoria in lupta politica. Adica face exact lucrul de care-i acuza pe adversarii sai. D-l Iliescu foloseste parghiile administrative pentru a-si asigura o istorie pe placul sau, actionand precum vechii lideri comunisti. Institutele de cercetare sunt supravegheate de catre sectia de istorie a Academiei (acelasi model sovietic tinut artificial in viata) si de catre directori daca nu loiali intru totul puterii, atunci macar docili. PRM-ul si PSD-ul si-au impartit frateste conducerea a doua din cele mai mari institute de istorie din Bucuresti, iar acum se pregateste infiintarea unui institut al Revolutiei. D-l Iliescu porneste de la o premisa eronata, anume ca toti istoricii sunt niste prostituate, pe care le ai pentru un pumn de maruntis. Nu, nu e asa! A aparut dupa 1989 un grup (nesemnificativ, ar fi tentat sa creada d-l Iliescu) foarte activ de tineri istorici care genereaza si participa la dezbateri publice. Se scriu in aceste saptamani cel putin doua carti despre evenimentele din decembrie 1989, carti care urmeaza sa apara in urmatoarele luni pe piata. Atunci, la ce bun un institut al Revolutiei? Sa scrie o "istorie oficiala"! De tipul tratatului de Istoria romanilor al Academiei? Cel care s-a remarcat doar prin scandalul declansat de gravele acuzatii de plagiat.
