De același autor
A devenit un loc comun în România ultimilor ani să critici politica externă a administrației Iohannis. Sau Ministerul Afacerilor Externe. Sau pe miniștrii de Externe. Reuniunea Anuală a Diplomației ar fi putut fi o bună ocazie pentru a evalua cei aproape doi ani de mandat prezidențial, într-un context extern mult mai complicat decât cel cu care s-au confruntat predecesorii domnului Iohannis.
Criza declanșată de Rusia, care a anexat Crimeea și destabilizează estul Ucrainei, chiar dacă a izbucnit în mandatul președintelui Băsescu, nu doar că nu și-a găsit rezolvarea, ci s-a și complicat, fragilizând securitatea în regiunea extinsă a Mării Negre. Este meritul noii administrații de la București că a menținut linia politică inaugurată de fostul președinte, criticând ferm agresivitatea Moscovei, într-o vreme în care multe cancelarii cochetează cu revenirea la business as usual în relația cu Rusia. Condiționarea ridicării sancțiunilor impuse Rusiei de implementarea obligațiilor asumate prin acordul de la Minsk a rămas firul roșu în raportarea la războiul din Ucraina.
Criza refugiaților, chiar dacă nu amenință direct România, a pus în evidență capacitatea Bucureștiului de a gestiona de o manieră europeană, fără exerciții retorice inutile, o problemă sensibilă, examen la care unele state care s-au inflamat excesiv n-au obținut notă de trecere. Poate că viitoarele alegeri parlamentare vor consemna creșterea ponderii partidelor extremiste, antiimigrație, transferând pe scena politică emoțiile stârnite pe rețelele sociale.
Brexit-ul a prins pe picior greșit multe cancelarii, nu doar europene. Unii s-au grăbit să împingă Marea Britanie pe scări, doar-doar va părăsi mai repede UE. Alții au folosit prilejul pentru a cere rescrierea tratatelor europene, subminând tot ce s-a realizat până acum, astfel încât fundațiile Europei unite să fie recroite. Răspunsul Bucureștiului a fost să strângă relațiile cu Berlin și Paris, care-și propun o Europă mai unificată, nu mai dezbinată.
Ancorarea fermă a României în parteneriatul strategic cu SUA și în apartenența la Alianța Nord-Atlantică au fost reconfirmate în acești ultimi doi ani, fapt subliniat de președintele Iohannis în discursul ținut la Reuniunea ambasadorilor, dar și cu alte ocazii.
În dezbaterile publice, adesea i se reproșează președintelui slaba comunicare pe teme de politică externă. Numai că aici lucrurile se pare că se vor schimba odată cu numirea unui nou purtător de cuvânt și poate cu implicarea mult mai activă a Ministerului Afacerilor Externe, care are multe restanțe la acest capitol. Consilierii pe politică externă și afaceri europene ai președintelui Iohannis, Bogdan Aurescu și Leonard Orban, ar putea să acopere mai bine nevoia publicului de informații. Un real serviciu ar face opiniei publice, dar și președintelui Iohannis consilierii Ion Oprișor, Sebastian Huluban și Dudu Ionescu, suplinind lipsa de consistență a dezbaterilor pe teme de securitate, mai ales regională. În același timp, este evident faptul că, odată cu noua administrație, s-a intrat într-o cu totul altă paradigmă de comunicare, atât președintele Iohannis, cât și consilierii săi dovedind un apetit mult mai redus pentru dezbateri publice, ceea ce este nu doar atipic pentru secolul XXI, ci și periculos. Cum natura are oroare de vid, locul lor de vectori importanți de comunicare va fi preluat de altcineva, facilitând astfel acțiunile de dezinformare și manipulare, într-o perioadă marcată de ofensiva propagandistică agresivă a Rusiei.
Discursul președintelui trasează și liniile de acțiune prezente și viitoare, deschide noi șantiere sau cere continuarea celor deja existente. Dacă premisele generale sunt corecte, asupra unor detalii planează semne de întrebare. E cel puțin straniu să vezi că un președinte care are mari probleme cu comunicarea pune, în discursul citit, accent pe circulația informației, transparență, reacție rapidă. Să insiști asupra faptului că România nu face jocuri netransparente și nu folosește dublul limbaj, când nu doar neprietenii, ci chiar partenerii tăi apropiați au dubii privind acțiunile Bucureștiului în Republica Moldova, nu este foarte convingător. Poate să fie foarte bună relația cu SUA, dar orice comentator observă că la 13 septembrie se împlinesc cinci ani de la ultima vizită oficială a unui ministru român de Externe la Washington, perioadă neobișnuit de lungă chiar și pentru perioada Ceaușescu. Cu atât mai grav este acest lucru, cu cât secretarul de stat Kerry a vizitat de mai multe ori diverse capitale din regiune, dar n-a ajuns niciodată la București, în patru ani de mandat. E cel puțin exagerat, și contraproductiv, să tot vorbești de la nivelul celei mai importante funcții a statului român despre „succesul nostru“ la Summitul NATO de la Varșovia. Pur și simplu, riști să stârnești zâmbetele omologilor și să confirmi public afirmațiile opozanților politici care te acuză că nu înțelegi nimic din relațiile internaționale. Măcar și pentru viitoarele negocieri în cadrul NATO ar fi bine ca președintele să renunțe la „succesul nostru“ de la Varșovia, dacă vrea să nu șubrezească poziția României. Nu-i nici un succes faptul că ai trimis noi ambasadori, cât despre „profesionalismul“ și „rezistența lor intelectuală“, acestea rămân să fie dovedite. Deocamdată, aceste numiri au fost destul de criticate, cu argumente sau fără. Sigur că nu se poate pune întreaga responsabilitate a numirilor în sarcina președintelui, premierul și ministrul de Externe având și ei un rol de jucat. Cred, însă, că este cu totul exagerată afirmația unor comentatori că avem de-a face cu cel mai slab lot de ambasadori ai României în capitalele importante din anii ’50 și până astăzi.