De același autor
Nimic nu părea să anunțe un luptător exemplar pentru drepturile omului. S-a îndreptat spre fizică din copilărie și, sub influența tatălui său, autor al unei culegeri de probleme de fizică celebră în URSS, a urmat Universitatea din Moscova, încheindu-și studiile în 1942 la Așhabad, unde era evacuat din pricina războiului. În 1944 începe aspirantura la Institutul de Fizică al Academiei de Științe, al cărui angajat a rămas până la moarte. Coordonatorul tezei sale l-a invitat să se alăture unei echipe care lucra în domeniul armelor termonucleare și din care a făcut parte, timp de 20 de ani, până în 1968. Încă din 1949, alături de un coleg, a descoperit principiul de funcționare al bombei cu hidrogen („sloika” lui Saharov), bombă testată de sovietici abia în vara lui 1953. A fost ales membru al Academiei de Științe a URSS în 1953, la doar 32 de ani, al doilea cel mai tânăr membru ales al Academiei.
Făcea parte din nomenclatura științifică sovietică. Avea acces la publicații occidentale despre care colegii săi nici nu știau că există. Cum nu se putea face știință de top în regim carceral, câtorva intelectuali li se asigura o relativă libertate, într-un fel de rezervație supravegheată de poliția politică. Iar pentru ca URSS să rămână în competiție cu SUA, avea nevoie de oameni de știință, de tehnologii noi, de inovații. Pentru cei mai mulți oameni de știință, un bilet în rezervația de lux a academicienilor era maximum ce-și puteau dori în viață, un obiectiv care merita orice sacrificiu.
Însă nu și pentru Saharov, care avea un spirit liber și un curaj civic ce aminteau de vechea intelighenție rusească. În 1955, el semnează o scrisoare împotriva academicianului impostor Lîsenko, apoi intră în conflict cu puterea politică cerând interzicerea testelor nucleare. În 1966 a semnat „scrisoarea celor 25 de oameni de știință și cultură” către Brejnev, împotriva reabilitării lui Stalin.
Anul 1968 a fost decisiv pentru Saharov. Primăvara de la Praga, care propunea „socialismul cu față umană”, generase dezbateri în lagărul socialist. În acest context, Saharov publică principala sa lucrare teoretică, o broșură intitulată „Reflecții asupra progresului, coexistenței pașnice și libertății intelectuale”, o apologie a drepturilor omului și a necesității apărării libertăților. În materie de politică externă, Saharov propune cooperarea între cele două blocuri, dezarmarea și combaterea sărăciei. Textul a fost difuzat în vara lui 1968 la posturile de radio străine care emiteau pentru URSS. A fost tradus și publicat în New York Times, moment în care Saharov este îndepărtat din echipa de oameni de știință care lucra la programe secrete. La câteva zile după invadarea Cehoslovaciei de către sovietici și sateliții lor, Saharov s-a întâlnit cu Aleksandr Soljenițîn, în apartamentul academicianului Evgheni Feinberg, pentru a discuta broșura „Reflecții asupra progresului”. Sunt prea diferiți pentru a putea lucra împreună. Și programele, și tactica lor sunt diferite. Fiecare va merge pe drumul lui. În deceniile 1960-1970, Saharov era prezent la procesele disidenților și-i susținea. La un astfel de proces s-a întâlnit cu Elena Bonner, cu care s-a căsătorit în 1972. Continuă să publice în New York Times despre represiunea politică, despre reabilitarea lui Stalin, despre acțiunile puterii împotriva intelectualității sovietice.
În 1973, începe împotriva lui o dură campanie de presă. În august, Pravda a publicat „Scrisoarea celor 40 de academicieni”. În apărarea lui, a sărit un membru corespondent, matematician, cu o scrisoare deschisă, luându-i apărarea la acuzațiile de trădare. Campaniile de presă s-au reluat cu o și mai mare violență în 1975, când lui Saharov i s-a decernat premiul Nobel pentru pace.
În ianuarie 1980, Saharov a criticat în presa internațională invadarea Afganistanului. E picătura care a umplut paharul. KGB propune izolarea și exilarea lui departe de corespondenții de presă occidentali care se aflau la Moscova. E trimis la Gorki, astăzi Nijni Novgorod, pe atunci oraș închis străinilor. Guvernul i-a retras cele trei ordine de Erou al Muncii Socialiste. Academicianul Piotr Kapița, care cu patru ani în urmă luase premiul Nobel pentru fizică și avea o enormă autoritate, i-a luat apărarea lui Saharov în 1980, atunci când regimul a cerut excluderea lui din Academia de Științe.
În cei aproape șapte ani petrecuți la Gorki, a făcut de mai multe ori greva foamei. Cea mai lungă grevă a durat 178 de zile și s-a încheiat, precum celelalte, cu o internare și hrănire forțate.
A fost eliberat din domiciliu forțat în decembrie 1986, după o discuție telefonică cu Mihail Gorbaciov. La Moscova, soții Saharov s-au dedicat cu mult entuziasm promovării reformelor. Au participat la fondarea primelor organizații pentru apărarea drepturilor omului. Saharov a fost primul președinte al „Memorial”, asociație care până astăzi joacă un rol decisiv în aflarea adevărului despre crimele poliției politice comuniste. În martie 1989, a fost ales deputat și a devenit liderul opoziției parlamentare până la 14 decembrie 1989, când a murit la 68 de ani. A inițiat două proiecte care au dus în cele din urmă la destrămarea Uniunii Sovietice, deși scopul lor inițial fusese altul. A propus o nouă Constituție și a scris un proiect în acest sens. Și a cerut abrogarea articolului 6 care asigurase comuniștilor monopolul puterii vreme de decenii.
Pentru a cinsti memoria lui, cel mai important premiu al Parlamentului European în domeniul drepturilor omului poartă numele „Andrei Saharov”. //
