De același autor
Republica Belarus avea toate șansele să fie o poveste de succes în istoria tranziției, de după prăbușirea Uniunii Sovietice. Mai aproape de Țările Baltice și Polonia, de care s-a aflat alături pe aceeași pagină a cărții de istorie vreme de secole, Belarus era una dintre cele mai dezvoltate republici sovietice.
Cum s-a putut întâmpla ca una dintre cele mai europenizate republici din fosta Uniune Sovietică să-l dea pe „ultimul dictator” al Europei? Răspunsul nu trebuie căutat în contextul politic extern sau intern, pentru că el nu era diferit de al altor republici, precum Ucraina, Moldova sau Georgia. Ci în personalitatea lui Aleksandr Lukașenko, care conduce cu mână de fier această țară de 26 de ani.
Masiv, greoi, Lukașenko se mișcă cu grația unui elefant într-un magazin de porțelanuri. Înfățișarea sa nu face decât să confirme clișeele legate de el. Anume că este un primitiv, grobian, fost șef de kolhoz și apoi de sovhoz (CAP și IAS, în România comunistă) ajuns - nu se știe cum - în fruntea statului. Competența lui s-ar limita astfel la cultivarea cartofului, condus tractorul și la conversațiile cu oamenii simpli și prea puțin educați. Sub această înfățișare rustică, se ascunde un om politic ceva mai sofisticat.
Nu experiența de șef de kolhoz i-a modelat personalitatea lui Lukașenko și l-a făcut ceea ce este astăzi, ci aceea de propagandist. El a absolvit Institutul Pedagogic de la Moghilev, profesia lui fiind de profesor de istorie. N-a mers nicio zi la catedră, dar nu asta contează. A făcut armata la trupele de grăniceri, parte a Comitetului Securității Statului (KGB) unde și-a descoperit vocația de instructor politic, activist de partid, responsabil cu munca ateistă. Chiar dacă a absolvit și Academia Agricolă, Lukașenko n-a fost niciodată inginer agricol cu adevărat. El a fost cadru de conducere, șef de întreprinderi agricole. După 1985, s-a numărat printre susținătorii reformelor lui Gorbaciov, devenind deputat în Sovietul Suprem de la Minsk, în 1990. A fost singurul deputat în Belarus care a votat împotriva destrămării Uniunii Sovietice.
Departe de a se împăca cu o carieră de deputat cenușiu, Lukașenko a simțit potențialul electoral al anticorupției, devenind unul dintre cei mai activi luptători cu corupția și fiind ales în fruntea comitetului parlamentar de profil. Din poziția de luptător șef cu corupția, în toamna 1993, Lukașenko a acuzat 70 de înalți oficiali de grave acte de corupție. Lista începea cu președintele Stanislav Șușkevici și primul ministru Veaceslav Kebici, acuzați de deturnare de fonduri în scopuri personale. Chiar dacă acuzațiile n-au fost niciodată dovedite, președintele și-a dat demisia, iar în vara 1994 s-au organizat alegeri prezidențiale, la care a candidat și șeful anticorupției de la Minsk, tânărul de 39 de ani, Aleksandr Lukașenko. Spre surprinderea multor observatori, independentul Lukașenko - pe o platformă anticorupție și antiterapie de șoc - a câștigat primul tur cu 45% și pe cel de-al doilea cu 80%.
Lukașenko nu era un tânăr rătăcit pe culoarele puterii de la Minsk, grăbit să-și satisfacă pofta de putere. El era instrumentul politic al directorilor „roșii”, fosta elită tehnică sovietică, care se opunea reformelor economice și mai ales terapiei de șoc, nu atât din considerente ideologice, ci din interes personal. Iar ca să poată menține în funcție capacitățile industriale depășite tehnologic, avea nevoie de prezervarea relațiilor economice dintre întreprinderile sovietice, ajunse între timp în state independente. Nu întâmplător, curând după alegerea sa în funcția de președinte al Republicii Belarus, Lukașenko s-a adresat Dumei de la Moscova propunând o uniune a statelor slave. În acest discurs își are rădăcina Uniunea Rusia-Belarus, înființată în 1997. Lukașenko s-a grăbit să se proclame lider al mișcării pentru refacerea Uniunii Sovietice, pentru că a simțit potențialul politic al acestui proiect. La nici un an de la câștigarea alegerilor, a inițiat un referendum pentru revenirea la vechile simboluri sovietice și a redat limbii ruse statutul de limbă dominantă.
Programul său politic are un obiectiv simplu: acumularea de putere. Cât mai multă putere, prin îndepărtarea oricăror limitări constituționale. Și toate aceste extinderi ale prerogativelor sunt realizate prin referendumuri: mai 1995; noiembrie 1995; octombrie 2004 etc. Ele au transformat Belarusul în ceea ce este astăzi, în ultima dictatură a Europei. Au emasculat parlamentul, încât decretele prezidențiale au mai multă putere decât legislația adoptată prin vot. Au condus la dispariția partidelor politice, la dispariția presei independente, la controlul structurilor militarizate de către președinte, la subordonarea integrală a justiției.
Lukașenko a transformat totul în propagandă. Alternează în comportamentul său perioadele în care este antioccidental virulent cu cele în care pare să dorească relații de colaborare cu Vestul. După ce-l laudă pe Stalin, găsește că nici Hitler n-a fost chiar așa de rău. După discursuri antisemite, trimite emisari la Ierusalim cu asigurări de simpatie și oferte de colaborare pentru Israel.
Cu o excelentă abilitate de a identifica și exploata oportunitățile, Lukașenko a fost - cel puțin până astăzi - o nucă tare atât pentru Occident, cât și pentru Rusia. Faptul că adesea a fost subevaluat de adversari și parteneri și tratat ca un clovn ridicol a jucat în favoarea lui. Ar fi trebuit luat în serios. //
