De același autor
Cu puțină vreme în urmă, era greu de imaginat ceea ce media internațională prezintă drept o criză majoră a migranților la frontierele estice ale UE. Doar granițele Poloniei și ale Țărilor Baltice sunt departe de culoarele migrației, din jurul Mediteranei. Și sunt departe de rezervoarele care alimentează fluxurile migrației, Africa și Orientul Mijlociu.
Forțarea graniței Poloniei de câteva mii de oameni ce încearcă să intre în UE dinspre Belarus a declanșat o veritabilă criză la nivelul continentului. Una diferită de celelalte crize. În primul rând, numărul migranților este mult mai mic, în total sunt aproximativ 5.000 de persoane, față de peste 1 milion în 2015. Atunci, 4.000-5.000 de migranți intrau zilnic în Germania. Este prima criză în care migranții nu folosesc rute terestre și navale, ci aeriene. De asemenea, este o premieră pentru Țările Baltice și Polonia, care nu s-au confruntat în trecut cu astfel de fenomene, pentru faptul - evident - că sunt departe de rutele migrației. Polonia nu e nici Spania, nici Italia și nici Grecia, țări de acces în UE, cu instituții antrenate să facă față la astfel de crize.
Faptul că Polonia a insistat asupra naturii artificiale a crizei, asupra faptului că e o operațiune organizată de un regim autoritar cu participarea unor structuri secrete militarizate nu transformă în sine criza migrației în război hibrid. Rămâne tot o criză a migrației. În fond, instrumentalizarea migranților împotriva UE nu e nimic nou. Și Turcia o practică de mulți ani și cu destul succes. Concesiile pe care le obține nu sunt doar politice, ci au și multe zerouri. Dar și alte state utilizează șantajul. Cel mai recent exemplu e Marocul, care în luna mai a dat drumul la robinetul cu migranți. În mai puțin de două zile au trecut în Spania, la Ceuta, circa 8.000 de persoane, foarte mulți tineri și copii. Un eveniment care a zguduit guvernul Sánchez. Motivul? Spaniolii l-au tratat în secret de Covid într-un spital din Logroño pe Brahim Gali, liderul mișcării de eliberare din Sahara Occidentală, teritoriu pretins de Rabat, dar a cărui anexare Spania refuză s-o recunoască. Marocanii s-au răzbunat, dând drumul unui val de migranți.
Câteva săptămâni mai târziu, pe aeroportul din Minsk, aterizau primii migranți care se pregăteau să forțeze granița cu Polonia, pentru a ajunge în Germania. Însă, înainte de a începe operațiunea, Belarus a anulat acordurile de readmisie pe care le încheiase, astfel încât nu-i mai primea pe migranții returnați din UE.
Schema era simplă. Companii turistice din Belarus vindeau vize turistice și bilete de avion celor care doreau să ajungă la granița cu UE, pe unde să treacă spre Germania. Era o afacere profitabilă. Firmele de intermediere vindeau viza de 30 de dolari cu 180. Foarte probabil schema era controlată de KGB Belarus. În buzunarele KGB ajungeau și câștigurile. Migranții știau foarte bine pentru ce vin în Belarus. Ei nu sunt refugiați politici, ci caută o cale pentru a ajunge în Germania. Individual sau împreună cu toată familia. Sunt mulți kurzi din Irak. Unii au mers cu autobuzul de la Erbil la Istanbul. Au plătit o mică avere pentru a ajunge în Europa. Printre migranți sunt sirieni care provin din taberele din Liban. Au plătit mai puțin, pachetul „turistic” i-a costat doar 6.000 de dolari (dintre care doar viza bielorusă cumpărată la Beirut costă 1.300). Sunt migranți din Afganistan, Yemen și din alte țări ale Orientului Mijlociu.
După ce aterizau la Minsk, erau preluați de operatori de turism, apoi duși în zona de frontieră, unde - escortați de oameni în uniformă și înarmați cu foarfece speciale de tăiat sârma - începeau să forțeze granița UE. La început au încercat la frontiera cu Lituania, lungă de 500 km. Din august s-au concentrat la cea cu Polonia, lungă de puțin peste 400 km, dar mult mai greu de controlat din cauza mlaștinilor și pădurilor dese.
La începutul lunii august, guvernul de la Varșovia a introdus în zona de graniță starea de urgență, care a fost prelungită la 30 septembrie cu 60 de zile. Regiunea a devenit o veritabilă cazarmă, înțesată de militari. Asta înseamnă restricții, inclusiv de circulație, pe zone extinse din două voievodate. Restricții și pentru jurnaliști, care nu pot pătrunde în zona de frontieră. Nici ziariști polonezi, nici străini.
Izbucnirea violentă a crizei n-a fost o surpriză. Sau n-ar fi trebuit să fie. Peste 35.000 de tentative de trecere frauduloasă a frontierei poloneze s-au înregistrat de la 1 ianuarie până la 15 noiembrie. Câteva mii de migranți au reușit să traverseze Polonia și să ajungă în Germania, din vară până acum. La începutul lunii noiembrie, noaptea, termometrele au coborât sub zero. Nu se mai putea trăi în taberele improvizate. Astfel că, la 8 noiembrie, câteva sute de migranți au orchestrat un asalt asupra frontierei de lângă orașul Kuźnica. Era un atac minuțios pregătit, susținut de grănicerii bieloruși care au utilizat gaze lacrimogene și reflectoare ce-i împiedicau pe polonezi să vadă ce se petrece la linia de frontieră. Unități ale Ministerului Apărării și trupele de grăniceri au făcut cu greu față unui asalt desfășurat după toate regulile unei operațiuni speciale. Sputnik a difuzat primele imagini filmate. Imediat, spre frontiera polono-bielorusă s-au îndreptat sute de jurnaliști din întreaga lume. Subiectul ține prima pagină vreme de circa 10 zile.
La originea acestei crize este Aleksandr Lukașenko, președintele ne-recunoscut al Belarus. Împotriva lui, UE a instituit 4 pachete de sancțiuni. Ultimul, în iunie, ca răspuns la deturnarea avionului Ryanair ca să-l aresteze pe ziaristul opozant Roman Protasevici. După criza migrației, UE a anunțat că pregătește un nou pachet, al 5-lea de sancțiuni. La Bruxelles încă nu s-a decis ce conține acesta. Depinde de cum vor evolua negocierile pentru soluționarea crizei.
Lukașenko și-a atins cel puțin o parte din obiective. Însuși șeful diplomației UE, Josep Borell, l-a sunat pe ministrul bielorus de externe Vladimir Makei. Iar cel mai important lider european, Angela Merkel, a discutat cu Lukașenko la telefon.
De ce aceste detalii sunt importante? După fraudarea alegerilor prezidențiale din august 2020 și mai ales după represiunea cumplită îndreptată împotriva celor care au protestat pașnic, statele membre UE, și nu doar ele, nu-l mai recunosc pe Lukașenko drept președinte legitim, iar șefii cancelariilor occidentale se întâlnesc cu Svetlana Tihanovskaia, lidera opoziției democratice. Împotriva lui Lukașenko, a membrilor familiei sale, a principalilor colaboratori, mai ales a celor din structurile militarizate, UE a introdus sancțiuni personale. Pe lângă ieșirea din izolare și legitimare în ochii Vestului, Lukașenko mai speră să obțină și ridicarea sau măcar îndulcirea sancțiunilor. Iar Occidentul ar trebui să uite măcar o parte din crimele comise de regimul Lukașenko împotriva populației.
Arma lui Lukașenko este emoția. Nu întâmplător, ziariștii străini au fost lăsați în apropierea graniței. Toate camerele de fotografiat și filmat erau ațintite asupra grănicerilor polonezi acuzați de violențe împotriva refugiaților. Ca în teatrul absurdului, Belarus, unde KGB și Miliția au arestat și reținut peste 40.000 de oameni, au violat demonstranți în dubele poliției cu bastoane de cauciuc, a inițiat dosare penale împotriva polonezilor acuzați de violență excesivă împotriva migranților care forțau granița. Imagini cu bătrâni și copii întinși în apropierea unor corturi improvizate, cu militari bieloruși care oferă căni cu ceai fierbinte și biscuiți migranților înghețați, au făcut turul planetei. Comentatorii televiziunilor germane spun că e inadmisibil comportamentul polonezilor la frontieră, dar speră că migranții nu vor fi lăsați de polonezi să ajungă pe străzile orașelor germane, adevărata destinație a lor.
Un alt critic al grănicerilor polonezi este Vladimir Putin. În trecut aceste mesaje erau pentru publicul intern, pentru cetățenii ruși. De data aceasta, Putin a repetat acuzațiile nu doar cu ocazia unui interviu la canalul de televiziune Rossiia 1, ci și în discuția telefonică cu președintele Franței, Emmanuel Macron. Ceea ce confirmă faptul că Minsk și Moscova acționează în tandem și că unul dintre obiectivele lor tactice e să testeze Polonia, să creeze falii în politica internă și în relația dintre Varșovia, pe de o parte, Bruxelles, Berlin și Paris, pe de alta. Și asta, într-un moment foarte dificil în relația dintre Bruxelles și Varșovia, în care s-au auzit acuzații dure și amenințări cu sancțiuni împotriva regimului Kaczyński.
În mod paradoxal, în aceste zile, Putin i-a furat adesea lui Lukașenko prim-planul în presa internațională. Polonia a acuzat Rusia că s-ar afla în spatele crizei migranților, așa că Putin a ținut prima pagină. La rândul lor, Statele Unitate au acuzat Rusia că în spatele perdelei de fum de la granița polono-bielorusă se pregătește o invazie a Ucrainei. Din nou, Putin pe copertă. Până și liderii occidentali, Merkel și Macron, s-au adresat lui Putin solicitându-i să intervină pentru rezolvarea crizei migranților. Însă Putin a fost generos și i-a făcut jocul lui Lukașenko, cerându-le liderilor occidentali să discute direct cu Minskul, nu prin intermediari, pentru că doar discutând direct cu Lukașenko, vor putea rezolva criza. Ceea ce a încercat să facă Angela Merkel. Și, în ciuda asigurărilor date de Putin, cele două lungi discuții cu Lukașenko nu au adus clarificările sperate. Berlinul și Minskul se duelează în comunicate de presă în care fiecare spune cu totul altceva. Lukașenko pretinde că Merkel va primi 2.000 de refugiați în Germania, iar el va convinge alți 5.000 să plece acasă. Deocamdată, la 18 noiembrie, la mai puțin de 24 de ore de la a doua discuție Merkel - Lukașenko, o singură cursă a liniilor aeriene irakiene a transportat 374 de pasageri la Erbil și Bagdad.
Deși numărul de refugiați este redus, în comparație cu alte asemenea crize, evoluția și rezolvarea ei ar putea să aibă un impact politic major pentru viitorul Belarus, pentru situația politică din Polonia, pentru coeziunea UE, pentru relațiile dintre Occident și Rusia.//
