De același autor
Încrâncenarea cu care se duce lupta pe scena politică aminteşte de începutul anilor 90.
Aterizarea lină a nomenklaturii şi a securiştilor în capitalism, controlul asupra resurselor, blocarea accesului capitalului străin, menţinerea controlului statului asupra unei mari părţi a economiei, iată doar câteva puncte din programul echipei strânse în jurul lui Ion Iliescu, care a luat puterea în decembrie 1989. Împotriva acestei echipe s-a format o coaliţie eterogenă care a militat pentru integrarea europeană şi euro-atlantică a României, pentru reforme economice ample inspirate din „terapia de şoc“, pentru reformă morală prin adoptarea unei legi a lustraţiei, pentru investiţii străine solide în economie.
Prăbuşirea Uniunii Sovietice, în a cărei sferă de influenţă Iliescu credea că va rămâne România, conturarea unui proiect în cancelariile occidentale de integrare a Europei Centrale şi de Est, evoluţiile din sânul elitei politice şi economice de pe Dâmboviţa, elită care a resimţit acut criza de legitimitate, au modificat priorităţile echipei care a pus mâna pe putere în România.
Treptat, echipa Iliescu a preluat din programul opoziţiei. Nici n-a fost foarte greu, de vreme ce administraţia Emil Constantinescu a pus România pe făgaşul integrării în lumea occidentală, iar Iliescu, revenit la putere, a continuat să meargă pe acelaşi drum.
Cu amendamente importante, care vizau prezervarea poziţiilor în politică şi în economie a vechii nomenklaturi şi a securiştilor. Sistemul a fost articulat în cele mai mici detalii în perioada guvernării Năstase, iar cei care l-au pus în operă mizau pe soliditatea lui. Şi n-au greşit.
Presiunea pentru reformă a venit, la început, din afară. În ciuda criticilor, adesea fundamentate, aduse comisarilor UE care s-ar fi lăsat duşi de nas de către oficialii români, Bruxellesul priveşte cu mare îngrijorare spre România. Şi nu e vorba doar despre capitolul justiţie sau despre lupta împotriva marii corupţii. Reforma în România a căpătat o şansă neaşteptată prin metamorfoza suferită de omul politic Băsescu, care, odată ajuns preşedinte, formulează treptat, nu întotdeauna coerent, un proiect de modernizare. Măcar şi parţial pus în operă, acest proiect ar putea schimba faţa României.
Care-i miza războiului politic total care înroşeşte astăzi ecranele televizoarelor? Supravieţuirea sistemului, prin blocarea oricăror tentative de reformă. Supravieţuirea unui tip de capitalism „de cumetrie“, cum bine l-a numit creatorul său, cu justiţie controlată politic, care parazitează statul. Cum s-ar putea face asta? Fundamentală este dislocarea lui Băsescu de la Cotroceni.
Disperarea opozanţilor săi este invers proporţională cu capacitatea lui Băsescu de a crea o majoritate pentru reformarea României. Personalitate imprevizibilă, cumul de mari calităţi şi mari defecte, preşedintele s-a convertit la reformism în contextul bătăliilor politice. Chiar dacă ar miza totul pe posteritate, pe felul în care ar vrea să-i fie reflectate mandatele în manualele de istorie, şi s-ar dedica reformelor, Băsescu ar constata că n-are nici măcar susţinerea politică a partidului din care provine.
Şi atunci? Numai şi prin prezenţa lui Băsescu la Cotroceni, sistemul se simte ameninţat. Chiar dacă nu va reuşi să treacă reformele, preşedintele va pregăti terenul pentru punerea lor în operă de către succesorii săi. Dacă dorea să rămână cum este acum, România trebuia să adere la CSI, şi nu la UE.
