Moldova: cum a fost posibil?

Cum a fost posibil ca o mare coaliție confecționată prin șantaj și corupție să susțină până-n pânzele albe desemnarea pentru funcția de prim-ministru a politicianului cu cea mai mică cotă de încredere (2% în noiembrie 2015, la o marjă de eroare de ±3%) și cea mai negativă imagine publică - Vlad Plahotniuc?

Cum a fost posibil ca, după aproape şapte ani de mari victorii ale „vectorului eu­ro­pean“, Republica Moldova să ajungă în ma­rasm moral, în pragul colapsului fi­nan­ciar, într-o criză politică fără precedent, schimbând cinci premieri într-un an și într-o situație socială dra­matică, generată de o să­ră­cire a populației com­pa­ra­bilă cu cea de după pră­bu­șirea Uniunii So­vie­ti­ce?

Oare cum mai funcționează un stat în care 88% din populație consideră că di­rec­ția în care acesta se în­dreaptă este una greșită și doar 8% crede că aceasta este bună? Pentru comparație, după prima guvernare comunistă, 41% con­sidera că direcția este greșită, iar după nouă ani de administrație Voronin, în oc­tombrie 2008, doar 51% credea că drumul nu e cel bun.

Cum a fost posibil ca încrederea în guvern după două mandate ale comunistului Vo­ronin să fie de 34% (în martie 2009), iar după aproape şapte ani de guvernare eu­ro­peană încrederea să se prăbușească la 7%, potrivit ultimului Barometru de opinie publică, din noiembrie 2015?

Cum a fost posibilă prăbușirea încrederii în parlament, de la 34% (februarie 2005), după un prim mandat al comuniștilor, și 41% (martie 2009), după opt ani de gu­ver­nare comunistă, la 6%, cât este astăzi?

Cum este posibil ca percepția cetățenilor moldoveni asupra justiției să fi fost mai pozitivă după opt ani de regim comunist (37% - octombrie 2008) decât este astăzi, du­pă şase ani de guverne proeuropene (12% - noiembrie 2015)?

Cum este posibil ca încrederea în pro­cu­ratură să fie atât de scăzută, încât într-o ța­ră cu o corupție endemică, cum este Re­pu­blica Moldova, firavele ac­țiuni de an­ti­corupție să fie considerate de 45% din populație reglări de conturi între clanurile oligarhice sau o imitare a reformelor, ce­ea ce va agrava și mai mult situația din țară, de 22% din populație?

Cum este posibil ca, după peste şase ani de „mari pro­grese“ pe „drumul către Europa“, procentul celor care se doresc în Uni­unea Vamală Rusia-Belarus-Ka­zah­stan, care numai un exemplu de succes nu este, a ajuns mai mare decât al celor care vor aderarea Republicii Moldova la Uni­unea Europeană?

Cum este posibil ca, după 200 de ani de la anexarea teritoriului dintre Prut și Nistru, Bu­cureștiul, prin politica de acordare a cetățeniei, să contribuie la reducerea nu­mărului de etnici români, care, înarmați cu pașaport european, iau drumul Ves­tu­lui, de unde nu se mai întorc, pentru că nu au la ce, realizând astfel visul țarului Alexandru al III-lea și al lui Stalin de a modifica structura etnică a provinciei?

Cum a fost posibil ca o mare coaliție con­fecționată prin șantaj și corupție să sus­țină până-n pânzele albe desemnarea pen­tru funcția de prim-ministru a poli­ti­cia­nu­lui c­u cea mai mică cotă de încredere (2% în noiembrie 2015, la o marjă de eroare de ±3%) și cea mai negativă imagine publică, Vlad Plahotniuc?

Cum a fost posibil ca, în media româneşti, oligarhul Plahotniuc să fie prezentat ca o victimă a lui Filat sau a lui Țopa, ca un proeuropean sincer, ale cărui singure probleme sunt de imagine?

Cum este posibil ca nimeni să nu vor­beas­că despre faptul că aceleași companii off­shore din Scoția care au fost implicate în atacurile raider asupra băncilor din Mol­do­va din perioada 2011-2012, al căror beneficiar a fost - potrivit Înaltei Curți de Justiție de la Londra - Plahotniuc, sunt im­plicate și în schema fraudării miliardului de dolari, care a declanșat manifestațiile de protest de la Chișinău?

Cum este posibil să fie trecută sub tăcere informația potrivit căreia aceleași com­panii offshore scoțiene sunt implicate și în spălarea a 20 de miliarde de dolari din Ru­sia, printr-o bancă din Moldova, cu spri­jinul judecătorilor din Moldova, bani care au ajuns în SUA?

Cum este posibil ca, potrivit unor co­men­tatori de la București, lumea criminală la putere și corupția endemică să fie rea în Ucraina și bună în Moldova, ba chiar o garanție a orientării spre Vest a acesteia?

Cum a fost posibil ca demnitari de cel mai înalt rang de la București să considere fi­gurile cele mai controversate și cu ima­ginea cea mai proastă de la Chișinău drept interlocutori favoriți?

Cum este posibil ca România, cel mai im­portant partener al Moldovei, în apro­pie­rea de UE, să nu-și articuleze o reacție ca­re să țină seama și de sensibilitățile opiniei publice din țara vecină?

Cum este posibil ca, după un sfert de veac de ființare, ambasadele străine să fie cea mai importantă redută în calea derapajelor politice ale premiantei clasei Par­te­ne­ria­tului Estic?