De același autor
Istoricii şi ziariştii nu au fost generoşi cu Elena Bonner. Cel mai adesea, despre ea scriau doar că a fost soţia celui mai important disident al lagărului comunist, academicianul Andrei Saharov, căruia i-a bătut la maşină articolele. KGB-ul lui Iuri Andropov
i-a acordat un rol mai important. Potrivit temutei instituţii, Bonner a jucat un rol decisiv în disidenţa lui Saharov, influenţându-l în radicalizarea protestelor. Nu, nu aderase la feminism. KGB încerca să-l compromită pe Saharov, prezentându-l ca pe un om slab, aflat sub influenţa soţiei, care pe deasupra mai era şi evreică.
Dacă nimic din parcursul lui Saharov – inventatorul bombei cu hidrogen, academician, laureat al multor premii de stat şi omagiat cu cele mai importante decoraţii comuniste – nu anunţa viitoarea disidenţă, în cazul Elenei Bonner cursul vieţii ei, începând cu adolescenţa, a pregătit-o pentru rolul de opozantă a regimului comunist.
S-a născut în Turkmenistan, la 15 februarie 1923, dintr-un tată armean şi o mamă evreică. Numele de familie al tatălui, Alikhanian, s-a slavizat în Alihanov, astfel că, în acte, viitoarea Elena Bonner este înregistrată Lusik Alihanova (Saharov şi prietenii au numit-o întotdeauna Lusia). Apropiat al lui Mikoian, membru al troicii caucaziene, alături de Stalin şi Ordjonikidze, tatăl Elenei Bonner a fost arestat în 1937 şi împuşcat un an mai târziu. Mama ei a fost condamanată în 1938 la 8 ani de muncă forţată în lagărul de la Karaganda (Kazahstan).
Fiică a „duşmanilor poporului“, Elena Bonner a învăţat până la invazia germană la secţia serală a Institutului Herzen din Leningrad. A plecat voluntară pe front, unde a fost grav rănită de două ori. Demobilizată în 1946, se înscrie la Institutul de Medicină, de unde este exmatriculată în timpul campaniei antisemite, declanşată de aşa-numita „afacere a halatelor albe“. Abia după moartea lui Stalin a putut reveni pe băncile institutului, pentru a-şi continua studiile. S-a căsătorit în 1950 şi a avut doi copii, pe Tatiana (născută în 1950) şi pe Aleksei (1956), care vor emigra în SUA în 1977 şi respectiv 1978 şi alături de care îşi va petrece ultimii ani din viaţă.
În anul 1965 se consemnează două evenimente importante în viaţa Elenei Bonner: divorţează de primul soţ şi devine membră a PCUS. La scurt timp, începe să frecventeze cercurile disidente. Însă momentul de ruptură brutală cu regimul comunist este invazia sovietică în Cehoslovacia (1968), împotriva căreia protestează.
În sala tribunalului din Kaluga, unde se judeca procesul disidenţilor Pimenov şi Vailem, condamnaţi la 5 ani deportare pe motiv de samizdat, l-a întâlnit, în octombrie 1970, pe Andrei Saharov, cu care s-a căsătorit în 1972. Tot la procesul de la Kaluga, Bonner şi Saharov au început colaborarea cu Nathan Şaranski, împreună cu care pregătesc acţiuni împotriva condamnării la moarte a evreilor care au deturnat un avion la Leningrad, în încercarea de a fugi din URSS. Sunt anii marilor procese şi ai expulzărilor lui Aleksandr Soljeniţîn şi Vladimir Bukovski.
Ca o încununare a luptei pentru respectarea drepturilor omului din URSS, academicianului Saharov i s-a decernat în octombrie 1975 Premiul Nobel pentru pace. Cum autorităţile sovietice nu i-au permis să participe la ceremonia de la Oslo, la 10 decembrie, premiul i-a fost înmânat Elenei Bonner, care se afla în Italia de mai multe luni, pentru un tratament la ochi, în urma rănilor suferite în război. Pe când Bonner primea Premierul Nobel la Oslo, Saharov se afla la Vilnius, unde aştepta sentinţa împotriva lui Serghei Kovaliov, un alt cunoscut disident, condamnat la 7 ani de lagăr şi 3 ani de domiciliu obligatoriu la Kolîma.
Odată cu anunţarea înfiinţării, chiar în apartamentul familiei Saharov, la 12 mai 1976, a Grupului Helsinki de la Moscova, de către 11 disidenţi de seamă, mişcarea pentru drepturile omului din URSS a intrat într-o nouă etapă. Elena Bonner s-a numărat printre cei mai activi membri ai Grupului, rămas până astăzi una dintre cele mai importante organizaţii care monitorizează respectarea drepturilor omului din Rusia.
Criticarea invadării Afganistanului de către URSS în decembrie 1979 a determinat autorităţile sovietice să ia măsura izolării lui Saharov, care a fost, fără proces, exilat la Gorki (astăzi Nijni Novgorod), la 22 ianuarie 1980. Gorki fiind oraş „închis“, jurnaliştii străini nu puteau să-l viziteze acolo. Elena Bonner a asigurat pentru mai mulţi ani contactul lui Saharov cu exteriorul. La Gorki, Saharov a redactat câteva dintre cele mai cunoscute texte: Pericolul războiului termonuclear, scrisorile către Leonid Brejnev privind Afganistanul şi cea către Mihail Gorbaciov, în care cerea eliberarea tuturor prizonierilor de conştiinţă. În cei 7 ani de exil, Saharov a declarat de 3 ori greva foamei. Ultimul protest a durat 178 de zile şi l-a încheiat într-un spital, hrănit cu forţa.
Izolată de KGB, hăituită de presa sovietică care o ataca mai înverşunat decât pe Saharov, Elena Bonner a fost arestată în 1984 şi condamnată la 5 ani de exil la Gorki.
Doar în decembrie 1986, la aproape 2 ani de la preluarea puterii la Kremlin, Gorbaciov le-a permis lui Andrei Saharov şi Elenei Bonner să revină la Moscova. Este perioada marilor dezbateri politice şi ideologice, descătuşate de glasnosti. Elena Bonner se implică, alături de soţul ei, în organizarea şi activitatea societăţii Memorial de la Moscova. Începutul democratizării anunţată de Conferinţa a XIX-a a PCUS împinge familia Saharov în centrul vieţii politice. Andrei Saharov a fost ales, în martie 1989, după o luptă acerbă cu birocraţia care controla cercetarea sovietică, delegat din partea Academiei de Ştiinţe în Congresul Deputaţilor Poporului al URSS. În jurul lui Saharov s-a organizat opoziţia politică care critica lentoarea reformelor lui Gorbaciov, încă de la prima sesiune deschisă în mai. În următoarele luni, Saharov s-a dedicat pregătirii proiectului noii Constituţii, la baza căruia stăteau principiile drepturilor omului. A murit în timpul celui de-al II-lea Congres al Deputaţilor, la 14 decembrie 1989, la două zile după un schimb dur de replici cu Gorbaciov. Totuşi, Saharov rămâne groparul PCUS. Chiar în prima zi a Congresului, el a cerut abolirea articolului 6 din Constituţia lui Brejnev, care asigura PCUS monopolul politic în URSS.
După moartea soţului, Elena Bonner a înfiinţat la Moscova Fundaţia Andrei Saharov, Muzeul Saharov şi Arhivele Saharov, care cercetează crimele regimului comunist şi prezintă activitatea disidenţilor. A rămas până la moarte o susţinătoare activă a democraţiei şi a drepturilor omului în Rusia. A manifestat împotriva puciului din august 1991 şi l-a susţinut pe Boris Elţîn în disputa cu Sovietul Suprem.
În 1994, Elena Bonner şi-a dat demisia din Comisia prezidenţială pentru drepturile omului şi a devenit un critic deschis al acţiunilor militare din Cecenia. În ultimul deceniu de viaţă, a criticat autoritarismul lui Vladimir Putin, semnătura sa figurând prima pe apelul Putin trebuie să plece!, din martie 2010. //
