Războiul va continua atât timp cât Putin este la Kremlin

Cum vii dinspre Chișinău, spre hotarul cu Ucraina, lași Floreștiul în stânga, lăbărțat pe dealuri, apoi treci pe lângă Soroca, care rămâne în dreapta. Din șoseaua înaltă, fără să cobori Dealul Țiganilor, spre orașul vechi, se vede cetatea Sorocăi și, pentru prima dată, Nistrul, în toată splendoarea lui. Nistrul a fost granița dintre România și Uniunea Sovietică în perioada interbelică. Și, în ciuda numărului mare de militari români de pe malul drept, frontiera a fost destul de permeabilă. Pe acolo s-au scurs nu doar spioni sovietici, trimiși în misiune în România sau care doar o traversau, ci și zeci de mii de refugiați care încercau să scape din „raiul” sovietic al socialismului biruitor. Unii, nu puțini, au murit împușcați de grăniceri, alții, înecați în apele Nistrului.

 Uniunea Sovietică a dispărut demult. Astăzi, Nistrul este frontieră între Ucraina și Moldova, foste republici sovietice. Cele două maluri nu mai despart lumi incompatibile, cu orânduiri sociale în conflict, ci țări aflate pe drumul – poate prea lung – al integrării în lumea occidentală.

 De la Soroca, drumul o face la stânga, apoi merge drept – îndepărtându-se puțin de Nistru, care șerpuiește printre maluri, spre Rublenița, apoi Pocrovca. După care, după alți 15 km de șerpuit cu mașina printre gropile de pe șosea, drumul coboară la punctul de frontieră Otaci. În stânga sus, casele romilor acoperă coama dealului. Sunt mult mai modeste decât palatele romilor din România. Seamănă mai degrabă cu cartierul Tărlungeni, din Săcele, fără aerul de ghetou pe care-l are localitatea de lângă Brașov. Se formează o coadă, care merge greu de astă dată. Am timp să las geamul și să mă uit lung la case, la oameni. Afară este soare. Și nici nu mă grăbesc așa de mult ca anii trecuți. În fața mașinii mele, coloană de tiruri, câteva microbuze și puține autoturisme. Nu sunt multe, dar se mișcă greoi, printre craterele săpate de tirurile încărcate, în asfaltul vechi cât tranziția. Străzile înguste și desenate în unghiuri imposibile din Otaci și copiii din fața chioșcurilor, care cască gura la trecători, complică această trecere de frontieră. Ca să intre în vama moldovenească, un tir trebuie să facă mai multe manevre, prilej de comentarii răutăcioase ale bărbaților, de priviri îngrijorate ale femeilor, care-și caută cu privirea copiii care aleargă printre tiruri.

 Dacă ai mai trecut cu mașina pe acolo și în computer sunt datele tale, procedura durează 10-12 minute. Dacă ești prima dată la Otaci, atunci lucrurile se complică. Aștepți în mașină până când datele tale vor fi introduse în computer, de tineri bărbați care bat tastatura gingaș, cu două degete, de parcă se tem să n-o sfărâme. După ce primești în sfârșit actele, pornești motorul, ocolești ultimele gropi și urci pe podul peste Nistru, care este granița dintre cele două țări. Dincolo de râu este vama ucraineană de la Moghilău (Movilău), sau Moghilev Podolsk, moștenită din perioada rusească și sovietică. Târgul a aparținut scurt timp Moldovei, apoi a trecut la Polonia, până la 1793, când – la a doua împărțire a Poloniei – a fost încorporat în granițele Imperiului rus. Până în 1941, târgul avea o numeroasă populație evreiască. În timpul ocupației germano-române, la Moghilău a fost o stație de tranzit pentru evrei în drum spre Transnistria și un ghetou, parte a mașinăriei infernale a Holocaustului românesc.

La vama ucraineană, majoritatea personalului este compus din femei. Dar nu din acelea cu alură de militari de carieră, fete crescute în cazarmă, antrenate să bată pas de defilare. Ci din femei care nu se simt bine în uniforma militară, care nu știu să țină o armă în mână, dar în gesturile lor stângace în se simte hotărâre și dedicație. Suficient de experimentat, opresc la linie, iau talon, avansez câțiva metri, deschid geamul și întind actele. Peste câteva minute vine vameșul, singurul bărbat din dispozitiv. Cobor, deschid portbagajul, se uită, apoi mă trimite la ghișeu să ridic actele. Și computerul ucrainenilor mă găsise în burta lui, mai trecusem pe acolo. Totul a durat câteva minute. Ies din vamă, nu înainte să dau talonul, și intru într-un Moghilev Podolsk mai animat ca niciodată, sub un soare de martie, neobișnuit de strălucitor. De la graniță și până în capitala Kiev ai de mers 6 ore. Cu o singură oprire. Cum doream să evit aglomerația din centrul capitalei de la începutul serii, ar fi fost bine să mai întârzii pe drum. Aveam și unde. Prima oprire chiar în dreptul Primăriei din Moghilev Podolsk. Pe un perete sunt puse fotografiile și numele celor care au fost uciși în războiul de apărare împotriva Rusiei. Sunt tot mai mulți, în curând va fi nevoie de un panou suplimentar. Încerc să potrivesc telefonul pentru o fotografie, însă un copil m-a observat, plec capul rușinat și urc dealul în viteză ca să intru pe șoseaua spre Vinița.

Drumurile sunt neașteptat de bune în această parte a Ucrainei. Stațiile de benzină nu diferă prea mult de cele din Polonia. Opresc la una dintre ele pentru cartelă de telefonie ucraineană. Apoi continui drumul. Dacă n-ar fi cimitirele din sate, cu steagurile care flutură la jumătate din morminte, numărul neobișnuit de mare al celor cu proteze la mâini sau picioare, pe care-i vezi din viteza mașinii prin localitățile pe care le traversezi, și vreo două filtre militare, altfel destul de discrete, ai putea să uiți că Ucraina se află de 11 ani în stare de război cu Rusia.

Vinița trebuie ocolită, e prea mare și prea aglomerată. De fapt, chiar și centura de ocolire te bagă puțin în oraș, cât să vezi celebrele tramvaie aduse de fostul primar Hroisman din Elveția. Acesta a ajuns mai apoi premier al Ucrainei, așa că a rămas în memoria locului ca un fel de erou. Și mai complicat este Jitomir, dacă ratezi banda care te duce pe centură, e mai bine să te întorci. Traversarea orașului poate să-ți ia și un ceas. Problema cu drumurile din Ucraina este că n-au pus la locul lor indicatoarele cu numele localităților după începutul invaziei, în primăvara 2022. Cum trupele rusești s-au apropiat amenințător de Kiev, una dintre măsurile luate de militarii ucraineni a fost să scoată indicatoarele de direcție și, mai mult, să planteze altele cu informații false. Pe care le-am mai prins în primăvara 2023. Dar nici astăzi nu sunt convins că le-au scos pe toate.

 Aglomerația de la cea mai circulată intrare în Kiev spre centrul orașului seamănă mult cu cea din București. Acum, Kievul e parcă mai aglomerat decât în anii trecuți. Ba chiar și decât în anii dinaintea războiului.

 Se construiește mult, nu doar la periferie, ci și în centru. Piața imobiliară este neașteptat de vioaie. Firme turcești se bat pe contracte cu cele germane. Prețurile la apartamente cresc constant. La fel și chiriile. Sunt ucraineni care se refugiază la Kiev din regiunile ocupate de ruși sau din apropierea liniei frontului. Hotelurile sunt pline de străini, de la americani, chinezi și japonezi până la australieni și brazilieni. Toți așteaptă încheierea războiului și pornirea marilor afaceri. Pentru acești oameni de afaceri străini, Ucraina va fi viitorul El Dorado, unde mulți speră să dea lovitura vieții. Până la instalarea păcii, firmele străine deschid sucursale, adună echipe. Prieteni din Ministerul de Externe de la Kiev tocmai au plecat pentru un salariu de șase ori mai mare să lucreze în birourile unor multinaționale. Unul dintre cei rămași, fost diplomat la București, pleacă după 10 seara din minister, unde de unul singur trebuie să facă munca unei echipe de patru oameni, care au plecat în privat, la salarii mai mari.

 Tuturor cărora le-am pus întrebarea dacă Ucraina, lipsită de sprijinul Administrației Trump, va mai putea să reziste și cât timp, s-au uitat la mine dezamăgiți. Chiar nu pot înțelege eu că ei nu se predau, că sunt urmașii cazacilor care preferă să lupte până la moarte decât să-și piardă libertatea. Că ce fac rușii e genocid, că nu se poate negocia cu ei decât de pe poziții de forță. Bun, și atunci, ce vor face? Cum ce, vor continua să lupte. Și cât va dura acest război? Probabil, cât va trăi Putin. Sau până când Occidentul va înțelege că Ucraina trebuie ajutată ca să respingă agresiunea Rusiei. Întreb de scenarii personale de supraviețuire în caz de colaps a statalității ucrainene. Au avut astfel de scenarii în primele luni de război, pe unele le-am și discutat împreună. Acum nu mai au planuri de rezervă, sunt convinși că rușii nu-i pot învinge.

 Altceva pare să-i frământe în acest moment. Începând cu primăvara lui 2023, mai toți interlocutorii mei din Kiev nu-și ascundeau dezamăgirea față de Administrația Biden care, sub pretextul evitării escaladării conflictului, limita și întârzia, cu multe luni, ajutoarele militare pentru Ucraina. Nemulțumirea era atât de mare, încât unii (adevărat, puțini) mi-au spus în vara anului trecut că speră ca Donald Trump să câștige alegerile americane. Iar America lui Trump o să-l forțeze pe Putin să se retragă din Ucraina și să încheie războiul de agresiune. Așteptările lor nu s-au potrivit deloc cu politica lui Trump față de Ucraina. În plan intern, impactul politicii lui Trump a fost greu de anticipat. Radicalismul lor anti-Zelenski (unii erau simpatizanți ai fostului președinte Poroșenko) s-a estompat în fața atacurilor lui Trump și, după trei ani de război, aceștia s-au transformat în susținători ai președintelui Zelenski. Unele sondaje – mă asigurau aceștia – indică o creștere majoră a simpatiei pentru Zelenski, care se apropie de cota de încredere din primele luni ale războiului. Nici măcar contracandidații potențiali nu vor acum alegeri prezidențiale. De altfel, se pare că nici n-ar avea șanse prea mari, în acest context.

 Atât de mult s-au obișnuit ucrainenii cu războiul, încât până și faptul că m-am ridicat în picioare și m-am îndreptat spre ușă atunci când a răsunat alarma li s-a părut ciudat. Doar școlile par să respecte consemnul și să-i ducă pe elevi în adăposturi.

 Pentru unii, ucrainenii rămân o enigmă, ei nu înțeleg de unde-și iau acești oameni determinarea de a-și apăra libertatea. Au confirmat prin lupta lor că sunt o mare națiune. Una care va avea un cuvânt important de spus privind viitorul Europei Centrale și de Est.