Stahanov și mișcarea stahanovistă

29 august 1935. Ucraina sovietică, re­giu­nea Lugansk, orașul minier Kadievka. La 7 sea­ra, acasă la Aleksei Stahanov a venit o de­le­gație formată din șeful organizației de par­tid de la mina Țent­ral’­na­ia Irmino, Konstantin Pe­trov, și șeful frontului de lu­cru, Nikolai Mașurov. Au stabilit planul pentru a do­ua zi. L-au asigurat pe Sta­hanov că au pregătit tot ce era necesar pentru a realiza un record.

30 august. Stahanov, doi ani mai târziu, re­me­mo­rea­ză în cartea Povestea vieții mele, pu­bli­cată în 1937, într-un tiraj de 100.000 de exemplare, detaliile acelor zile, cum s-a dus la mină, și-a pregătit cio­canul pne­u­matic, a urcat la contabilitate să-și ia sa­lariul pe luna august și a așteptat să treacă timpul. La 10.00 seara s-a întors la mină și a ocupat frontul de lucru. Mai erau acolo, în subteran, șeful organizației de par­tid, directorul minei, redactorul zia­rului local cu un fotograf. Întregul perete de cărbune era pus la dispoziția unui sin­gur miner, Stahanov. În spatele lui, două ajutoare încărcau cu lopețile cărbunele spart și-l cântăreau. După 5 ore și 45 de mi­­nute, când Stahanov a întrerupt lucrul, șeful minei a anunțat recordul: 102 tone de cărbune. Adică de 14 ori norma. Atent mereu la bani, Stahanov notează în amintirile sale că, în acea noapte, a câș­tigat 200 de ruble, față de între 23-30 de ruble, cât lua de obicei.

Sta­bilirea unui nou record a fost urmată de o ședință a organizației de partid, la care s-a vo­tat... desigur, o rezoluție. Recordul era dedicat zilei mondiale a tineretului, 1 septembrie. Era ceva obiș­nuit. Rezoluția organizației de partid din 31 august oferă o cheie de înțelegere a fenomenului staha­no­vis­mului. Potrivit rezoluției, se acorda lui Stahanov: po­za la panoul de onoare; premiu în valoare de un salariu lunar; până la 3 septembrie, un apartament din cele ale personalului tehnic, cu telefon instalat; atribuit un cal pen­tru utilizare personală; mobilarea apar­tamentului cu tot ce era strict necesar, mai ales mobilă ușoară; Comitetul raional de partid să asigure familiei Stahanov un bilet la stațiune, în sanatoriu; începând cu 1 septembrie, Stahanov primește două lo­curi, pentru el și soția sa, la toate filmele, spectacolele și serile de petrecere care se organizează la Club; în seara de 10 sep­tembrie se va organiza în noul apartament al lui Stahanov o petrecere la care vor veni șefii de la minele din regiune (sunt no­tate mai multe nume); cine îndrăznește să conteste recordul lui Stahanov sau să bârfească pe seama lui va fi considerat duș­man care se manifestă împotriva celor mai buni oameni din mină, din țară etc.

Deci, Stahanov dorea beneficii materiale: un apartament, un cal, bilete la spec­ta­cole, bilete în stațiune. Toate aceste detalii apar în capitolul 2 (Istoria recordului) din Povestea vieții mele, carte publicată în 1937. Modest, Stahanov explică, în ședința în care s-a votat rezoluția, că recordul lui n-are un mare secret în spate, că e vorba de diviziunea muncii. Minerul care sapă tre­­buie să aibă un ciocan mecanic bine uns, o presiune corespunzătoare de la com­pre­sor și să fie lăsat să-și vadă de treaba lui, alții să evacueze cărbune, să consolideze tavanul și pereții cu bârne de lemn.

Vestea recordului lui Stahanov ar fi stârnit mult entuziasm în minele din Donbass. Încă de a doua zi, au avut loc mai multe încercări de a doborî recordul. În noaptea de 3 spre 4 septembrie, s-a și întâmplat acest lucru, când s-au extras 115 tone. La 5 septembrie, alt miner a scos 125 de to­ne. Câteva zile mai târziu, la mina Karl Marx, 151 de tone de cărbune. Vechiul re­cord al lui Stahanov fusese serios sur­clasat. Alte figuri de mineri ar fi trebuit ur­cate pe panou. Și, totuși...

Recordmania sovietică

Acum intră în scenă mașină de pro­pa­gan­dă sovietică care a reținut numele lui Sta­ha­nov. Vestea recordului a apărut în So­ția­lis­ticeski Donbass la 1 septembrie. Știrea a fost imediat preluată de organul CC al PC(b), Pravda, în numărul de la 1 sep­­tem­brie 1935, printr-o notiță care anun­­ța că mi­nerul Stahanov a realizat un record, 102 tone, și că a luat pentru asta 200 de ru­ble. Abia peste 5 zile, pe prima pagină a nu­mă­rului din 6 septembrie, apare un articol cu titlul Voinicii sovie­tici. Recordurile minerilor din Donbass Diukanov și Sta­hanov, povestea întrecerii pentru cantități cât mai mari de cărbune extras.

În seara de 9 septembrie, Stahanov a coborât în altă mină pentru un nou re­cord. A scos în acel schimb nu mai puțin de 175 de tone. A doua zi dimineața, de la mină, Stahanov a mers direct la noua sa locuință. Descrie scena în Povestea vieții mele: „Soția a deschis ușa și m-a invitat în noul apartament. Era mai mare decât cel în care am locuit mai înainte. În sufragerie era un bufet mare, un divan, o masă, comodă, scaune. Din sufragerie era deschisă ușa spre birou (cabinet). Aici era o masă de scris, pe care erau așezate un telefon și un patefon. Lângă ele, pe noua etajeră, stăteau cărți și zia­re (...) Frumos apartament!“. Este acolo în carte o fotografie a lui Stahanov în costum, cu o țigară pe jumătate arsă în gu­ră, luând o carte din bibliotecă, cu le­gen­da „A. Stahanov lângă biblioteca sa“. Poți să-l confunzi pe minerul din Donbass cu un intelectual cosmopolit parizian.

Dar și noul record al lui Stahanov a fost depășit peste o zi. Celebrul în epocă Nikita Izotov, un fel de pre-Stahanov, a extras 240 de tone. Era prea târziu, partidul a de­cis, Stahanov va da numele noii mișcări, nu Izotov, nici Diukanov.

La 13 septembrie, presa sovietică publica tex­tul telegramei lui Sergo Ordjonikidze, influent membru al Biroului Politic, apro­piat al lui Stalin, comisar al poporului (mi­nistru) pentru industria grea (1930-1937), către Stahanov. Acesta este momentul zero al mișcării stahanoviste.

„Tov. Stahanov și cei care au urmat exem­plul său - Diukanov, Terehin, Poz­dniakov, Savicenko, Konțedalov, Izotov, Babkov, Avramenko (...) au dat producții record în istoria Donbassului. Aceasta este o remarcabilă mișcare a eroilor Don­bassului carbonifer, a bolșevicilor mem­bri sau nemembri de partid.“ Concluzia e limpede, acest experiment trebuie extins. „Acum, continuă Ordjonikidze, toată problema e ca pe baza experienței aces­tor tovarăși să se organizeze munca pen­tru scoaterea cărbunelui și să crească productivitatea muncii în întregul Don­bass și în toate bazinele miniere.“ Dar tovarășii să fie atenți la anumiți șefi care se vor declara sceptici și chiar la cazuri de sabotaj. Și, imediat ce termină de repro­dus textul telegramei lui Ordjonikidze, Stahanov confimă - în cartea sa de amin­tiri - că și la mina lor au descoperit fapte de sabotaj, curmate prin destituirea unuia dintre șefii administrativi și atenționarea directorului general de către adunarea ti­nerilor comuniști. Câteva zile mai târziu, la 18 septembrie, Ordjonikidze a trimis către toate minele instrucțiuni privind adop­tarea noilor metode de lucru, pro­puse de Stahanov.

A urmat un nou record al lui Stahanov, în noaptea de 18 spre 19 septembrie, 227 de tone de cărbune.

În câteva săptămâni, stahanovismul de­pășește granițele mineritului. La 19 sep­tembrie, s-a anunțat un record la uzina de automobile Molotov, din Gorki (astăzi GAZ, Nijni Novgorod). La 21 septembrie, la fabrica de pantofi din Leningrad, un mun­citor a depășit norma, în loc de 680 de perechi realizând 1.400.

Ordjonikidze, tatăl stahanovismului

Paternitatea stahanovismului e certă, co­misarul poporului pentru industria grea e tatăl ei. Detaliile sunt cunoscute. Potrivit amintirilor unor ziariști din redacția Prav­da, Ordjonikidze, care se afla în concediu la Kislovodsk, a promovat știrea despre recordul lui Stahanov, el căutând de ceva vreme „figuri noi“ printre muncitori, pe care „să-i facă eroi“. Din stațiune, Or­djonikidze a sunat în redacție cerând să se relateze pe prima pagină despre recordul lui Stahanov, despre care nu se scrisese decât o mică notiță. Astfel, apare articolul din 6 septembrie, iar două zile mai târziu, Pravda cheamă la întrecere minerii din Donbass. La 11 septembrie, Pravda lansa sintagma „mișcarea stahanovistă“, însă în burta articolului se vorbea despre recordul altui miner, Izotov. Aceste recorduri erau celebrate până la vârful partidului. Ordjonikidze, implicat în mai multe dispute din cadrul elitei sovietice, avea nevoie de astfel de recorduri pentru a-și consolida poziția de putere.

Nu întâmplător, la moartea lui Or­djo­ni­kidze (altă sinucidere dubioasă), Stahanov a fost invitat la Moscova și a vorbit la ce­remonia de la 21 februarie 1937, de la tri­buna mausoleului. Câteva zile mai târziu, a reintrat în mină și a realizat un nou record în memoria mentorului și pro­tec­to­rului său, 321 de tone, adică 23 de norme în 4 ore de muncă. Iar numele orașului mi­nier Kadievka a fost schimbat în Sergo.

E greu de răspuns cu certitudine la în­trebarea „de ce Stahanov?“. Biografia lui ar putea oferi un răspuns: provenea dintr-o familie umilă, de țărani săraci; a fost exploatat de mic; chinuit la școală, de în­vățător și de popă; instrucție precară, abia de știa literele și cele patru operațiuni ele­mentare din artimetică; ajunge tânăr la mi­nă, unde practică munci necalificate, frâ­nar, mâna caii în mină, lopătar, cio­că­nar. Abia în septembrie 1934 a fost trimis la cursuri de patru luni, unde a învățat să mânuiască ciocanul pneumatic, și tot în acel an începe să fie implicat în activități de partid. Și mai avea o calitate, Stahanov era modest, n-avea ambiții politice, nici nu se dorea șef. Cu alte cuvinte, era un candidat ideal.

„Se trăiește mai bine, tovarăși“

Oficializarea mișcării stahanoviste, asuma­rea ei politică, la cel mai înalt nivel, s-a consumat în toamna 1935. La începutul lunii noiembrie, Stahanov făcea parte din delegația minerilor și oțelarilor din Don­bass sosită la Moscova pentru marcarea a 18 ani de la revoluția bolșevică. În seara de 6 noiembrie, Stahanov l-a văzut pen­tru prima dată pe Stalin, la Balșoi Teatr. A doua zi, la parada din Piața Roșie, Stahanov a fost invitat la tribuna oficială. Surprinzător, pretinde Stahanov în amin­tirile sale, unor delegați li s-a cerut să ră­mână în Moscova. Când, la 12 noiembrie, ar fi trebuit să urce în tren, Ordjonikidze i-a chemat la Kremlin. Abia atunci ar fi aflat de la acesta că vor participa la o con­ferință a stahanoviștilor, care va începe la 14 noiembrie. Discursurile liderilor par­ti­dului, prezenți în sală în frunte cu Stalin, și reprezentanților mișcării stahanoviste pe ramuri industriale au fost publicate în Prav­da, oficiosul CC al PC(b), timp de mai multe zile.

În discursul său (textul a fost inclus în volumul Voprosî leninizma), Stalin a spus că mișcarea stahanovistă reprezintă o no­uă etapă în întrecerea socialistă. Aceas­tă etapă a fost posibilă datorită noilor teh­nologii și noilor generații de muncitori. Obiectivul mișcării - depășirea normelor tehnice învechite pentru a crește pro­duc­ti­vi­tatea muncii, doar pe baza acestei creșteri putând fi învins capitalismul. Vor­bind despre rădăcinile mișcării sta­ha­no­viste, Stalin a pronunțat celebra frază: „Se trăiește mai bine, tovarăși. Se trăiește mai vesel“. Deci, îmbunătățirea situației materiale a făcut posibilă apariția sta­ha­novismului. A doua cauză a apariției sta­hanovismului ar fi absența exploatării. A treia: fără noile uzine și fabrici și mai ales fără noua tehnologie nu s-ar fi născut miș­carea stahanovistă care se exprimă prin depășirea normelor; a devenit posibilă datorită noilor utilaje. A patra și ultima: noile cadre, oamenii noi care au asimilat noile tehnologii au constituit noua miș­ca­re și fac ca aceasta să progreseze. Adver­sarii mișcării stahanoviste, spune Stalin, sunt vechile norme și oamenii care se țin agățați de ele. Dar, peste ei, a venit deja o nouă generație de muncitori care are curajul să lupte împotriva conser­va­to­rismului unor ingineri și tehnicieni, să rupă vechile tradiții și norme. Pe termen scurt, sarcinile sunt, potrivit lui Stalin: extinderea mișcării stahanoviste în toate colțurile Uniunii Sovietice, prin implicarea organizațiilor de partid și promovarea ti­nerilor ingineri, tehnicieni care se alătură mișcării stahanoviste. La momentul la care Stalin a citit această cuvântare, sta­ha­novismul era deja o mișcare serioasă prin­tre tinerii din Uniunea Sovietică. El ofi­ciase la conferința stahanoviștilor o slujbă de binecuvântare, fie și tardivă, noii miș­cări. Dar pe care nu el a inițiat-o. Însă de care s-a folosit.

Primul care încearcă să definească stahanovismul este Stahanov însuși. În discursul ținut cu ocazia Primei Con­ferințe a stahanoviștilor muncitori și muncitoare, de la Moscova, din noiembrie 1935, text publicat integral în Pravda (15 noiembrie 1935, nr. 314/6560, p. 2, sub titlul Experiența mea și tipărit mai apoi ca broșură  - Aleksei Stahanov, Metoda mea, discursul de la 14 noiembrie 1935), Sta­hanov pune recordul pe seama or­ganizării producției. Pur și simplu, explică cum își împărțeau sarcinile minerii dintr-o echipă. Concluzia la care a ajuns: cio­canele pneumatice lucrau foarte puțin în cele trei schimburi, 5-6 ore cu totul, ceea ce făcea ca productivitatea să fie scăzută. Deci, ciocanele trebuiau să lucreze mai mult. Stahanov amintește despre cursurile de utilizare a ciocanului pneumatic. A fost singura forma de învățământ organizată pe care a urmat-o. A fost experiența lui formatoare.

O definiție ceva mai elaborată a încercat să ofere președinele Consiliului Comi­sa­ri­lor Poporului, V.M. Molotov, în cu­vân­tarea de la Prima Conferință a staha­no­viștilor, ținută la 16 noiembrie (publicat în Pravda, 19 noiembrie 1935, nr. 318/6564). Întrebarea „Ce este mișcarea stahanovistă?“ nu capătă un răspuns lă­mu­ritor. Mai multă claritate aduce Marea enciclopedie sovietică: mișcare de masă a inovatorilor și fruntașilor în producție ce a apărut în cursul celui de-al doilea plan cincinal, ca o etapă superioară a întrecerii socialiste. Izvorul mișcării este indus­tria­lizarea, apariția unei industrii grele pu­ternice, dotate cu tehnologie nouă. Sta­ha­noviștii - potrivit aceleiași enciclopedii - sunt oameni cu o ridicată cultură tehnică, care demonstrează atenție exemplară în muncă, învățând să calculeze timpul nu la minut, ci la secundă. Majoritatea tinerilor stahanoviști a absolvit școlile tehnice (tehniceski minimum sunt de fapt niște cursuri de câteva luni). Pregătirea tehnică a noilor cadre a fost un obiectiv im­por­tant. Productivitatea muncii în industria sovietică - continuă enciclopedia - a crescut cu 41% în primul plan cincinal și cu 82% în cel de-al doilea. Mișcarea sta­hanovistă a fost o sursă importantă de creștere a productivității muncii, încheie Enciclopedia sovietică.

Practic, stahanovismul era despre creș­te­rea productivității prin folosirea mai bună a timpului de lucru, pentru a obține re­zultate maxime cu utilajele aflate la dis­poziție.

It’s Not Economy, Stupid!

Și totuși, stahanovismul nu e despre creș­te­rea producției. Pentru că, în realitate, această mișcare a stricat lanțul de pro­duc­ție, a deteriorat calitatea produselor și a cre­at blocaje. Stahanovismul a avut un impact negativ asupra productivității și asu­­pra performanțelor economice gene­rale.

Atunci, de ce a fost promovat intens de au­torități?

Cercetătorii occidentali care au studiat fenomenul spun că mișcarea avea, în pri­mul rând, o funcție politică. Staha­no­vis­mul a creat o castă de muncitori privi­le­giați. Explicația i-a aparținut lui Lev Troțki, care scria în 1937 că stahanoviștii sunt o aristocrație muncitoarească, o ca­te­gorie socială privilegiată; salariile și marile privilegii ale acestora au devenit sursă constantă de iritare pentru masa mun­ci­torilor sovietici. Mișcarea avea o funcție so­cială, nu una economică. Robert Con­quest, unul dintre cei mai apreciați ex­perți britanici specializați în istoria Uni­unii Sovietice, credea că stahanoviștii aveau rolul de a preveni dezvoltarea unei solidarități a clasei muncitoare. Tactica a fost încununată de succes, de vreme ce Stalin a exportat-o după război și în restul lagărului comunist. De altfel, puterea lui Stalin s-a clădit pe acești tehnicieni (mun­citori calificați, maiștri, ingineri) de ori­gi­ne socială modestă, cărora li s-a oferit oca­zia să promoveze. Din această revoluție socială s-a născut elita sovietică, con­for­mistă, obedientă, loială liderului. La ori­gine semianalfabeți, abia dacă puteau urma cursuri scurte. Nu aveau capacitatea de gândire autonomă, nici nu înțelegeau ideologia marxistă. Copiau discursurile conducătorilor, le imitau gesturile, lim­ba­jul, chiar tonul vocii.

Noul contract social pe care Stalin l-a pro­pus și pe care o parte din societate l-a ac­ceptat cu entuziasm extindea grupul celor care se bucurau de privilegii, dincolo de funcționarii de stat și de intelectualitatea epurată, la elitele tehnice, la muncitorii cei mai harnici și obedienți, răsplătindu-i cu salarii tot mai mari, cu bunuri de con­sum, cu apartamente, cu bilete la sa­na­torii și case de vacanță. Stahanovismul adâncea stratificarea socială în rândul muncitorilor, unde existau nenumărate gra­dații, în funcție de nivelul de calificare, experiență, vechime, ce determinau ac­ce­sul la recompense. Erau anii în care în URSS se producea o veritabilă revoluție socială. Se schimbau pozițiile în societate, rolurile, se formau noi clase, apăreau pro­fe­sii noi. Țăranii devin muncitori. Mun­ci­torii devin activiști de partid sau func­ționari de stat. Mai tinerii muncitori sunt trimiși la școli tehnice, unii ajung la uni­versități muncitorești, în doar câteva luni devin ingineri, primesc funcții de con­du­cere. În acest timp, specialiștii burghezi sunt arestați, judecați ca spioni și sa­bo­tori, condamnați la moarte sau doar la ani grei de lagăr.

Acest text este o formă prescurtată a articolului despre Stahanov și stahanovism din Enciclopedia comunismului românesc, coordonator Octavian Roske, volum în pregătire.