Dilemele moderatiei politice

De cativa ani incerc sa scriu un elogiu al moderatiei politice. Si de tot atata vreme, ma lovesc de cateva dileme ale moderatiei care nu se lasa descifrate cu usurinta. Pe de-o parte, sunt convins, astazi mai mult ca oricand, ca moderatia nu e nici pe departe un sinonim al mediocritatii, asa cum se mai crede uneori, ci o virtute rara si greu de practicat. Pe de alta parte, nu pot trece cu vederea peste faptul ca moderatia ramane, la urma-urmei, o virtute necuantificabila si discreta ale carei trasaturi nu pot fi definite cu instrumentele si conceptele stiintelor exacte. Cum e posibil atunci sa scrii elogiul unei virtuti a carei existenta si ratiune de a fi par sa depinda intr-o buna masura de prezenta insasi a extremelor pe care urmareste sa le tempereze? Este posibil sa scrii convingator si rational despre acele spirite moderate adesea marginalizate si eclipsate de figurile radicale ce domina scena politica?
La prima vedere, raspunsul la ultima intrebare este unul mai degraba negativ. Este greu sa concepi un elogiu convingator al unei virtuti discrete si inefabile cum este moderatia. In plus, suntem adesea fascinati de acei oameni politici (putini la numar) care isi proclama raspicat principiile politice pe care sunt inclinati sa le urmeze neconditionat, indiferent de contextul politic. Universul lor unidimensional este dominat de culori vii si tari, incompatibile cu nuantele adesea greu de perceput ale griului cu care sunt asociate de obicei spiritele moderate. In acelasi timp, tindem sa ii subapreciem pe cei care cred ca esenta politicii este compromisul rezonabil si care refuza sa admita ca jocul politic este o lupta intre bine si rau, intre cei buni si cei rai, sau intre cei puri si cei corupti. Pe cei care nu se lasa sedusi de ispita de a gandi si actiona conform unor criterii maniheiste ii numim adesea moderati. Ei sunt cei care cred ca politica este doar o alegere intre ceea ce este preferabil si ceea ce e detestabil mai degraba decat intre bine si rau. Dar ce fel de virtute este atunci moderatia? Care sunt fatetele ei si cum se leaga ele impreuna? Nu este oare moderatia mai degraba o anumita sensibilitate sau temperament decat o doctrina coerenta? Si nu in ultimul rand, in ce valori si principii crede un spirit moderat? Raspunsurile la aceste intrebari sunt departe de a fi evidente. Este surprinzator sa constati, de exemplu, cat de putin studiata este moderatia ca atare de catre istoricii ideilor politice. Nu acelasi lucru se poate spune insa despre operele unor autori (precum Aristotel, Montesquieu, Burke sau Tocqueville) care au explorat diverse aspecte ale moderatiei, ca prudenta, intelepciunea practica, guvernarea mixta sau moderata. In pofida acestor afinitati, operele lor nu sunt insa considerate ca apartinand unei traditii mai largi a moderatiei politice. De unde atunci aceasta reticenta in a acorda moderatiei statutul unui concept si virtuti politice fundamentale?
Cateva ipoteze merita a fi discutate. In primul rand, moderatia este adesea interpretata ca o trasatura vaga de caracter, imposibil de definit in mod riguros. In al doilea rand, moderatia e rareori capabila sa inspire acele acte de generozitate, sacrificiu sau eroism care ne inspira si ne indeamna sa le imitam. Moderatia, afirma (sarcastic) La Rochefoucauld, este lipsita de ambitie, nefiind cel mai adesea decat o expresie a apatiei sufletului. In al treilea rand, moderatia este o virtute limitata si paradoxala. Uneori, asa cum ne reaminteste Seneca, este nevoie de un mic graunte de nebunie si lipsa de moderatie pentru ca mintile noastre sa fie stimulate si trezite din amorteala cotidiana. Aceasta revine la a spune ca, fara o anumita doza de radicalism, chiar si moderatia poate deveni contraproductiva. Ca, in anumite conditii, un anumit "extremism" e necesar pentru a contracara limitele excesului de moderatie. La urma-urmei, extremismul in cautarea libertatii nu este intotdeauna un viciu, dupa cum moderatia in promovarea justitiei nu este nici pe departe o virtute absoluta. In sfarsit, moderatia a fost uneori denuntata ca o arma sau masca perversa purtate de spiritele "ipocrite" pentru a-si promova propriile interese. In timpul Revolutiei Franceze, de exemplu, Saint-Just, Robespierre si Brissot s-au intrecut in a-si denunta oponentii politici moderati, pe care i-au caracterizat drept intriganti periculosi si tradatori ai natiunii.
Este posibil, insa, sa fii in acelasi timp un spirit lipsit de energie si debordand de pasiune? Nu este oare contradictoriu sa-i acuzi pe moderati ca le lipseste "vana" politica, in acelasi timp in care ei sunt denuntati drept tradatori ipocriti si periculosi ai natiunii? Paradoxurile si dilemele nu se opresc insa aici. Lista lor ar putea continua pe pagini intregi. Ceea ce e evident este faptul ca moderatia e o virtute greu de practicat si apreciat, o virtute care nu se poate intemeia pe nici o ideologie sau reteta infailibila. Montaigne avea dreptate: se merge mult mai lesne pe varfuri si extreme, acolo unde capatul slujeste de hotar si calauza, decat pe calea de mijloc, larga si deschisa, si cu toate acestea greu de gasit si urmat. Maretia sufletului insa nu trage atat spre culmi, ci cauta sa se randuiasca pe calea de mijloc. Iar sufletele alese isi dovedesc cumpatarea pretuind cum se cuvine lucrurile de la mijloc, mai curand, decat pe cele de la hotare sau extreme.
Astfel vazuta, moderatia e o virtute ce reclama curaj, prudenta si viziune, alaturi de discernamant, luciditate si pasiune. Toate insa cu masura, la timpul si locul lor, asa cum credea Aristotel. Intrucat in politica (aproape) nimic nu este bun, pur sau adevarat in mod absolut, ci doar in mod relativ, moderatia este chemata sa tempereze elanurile radicale si extremiste ale celor care vad lumea doar in alb si negru. Ea este o virtute care aranjeaza si reconciliaza, aduna si scade, multiplica si imparte, mereu insa dintr-o perspectiva prudenta ce cauta mijlocul, le juste milieu, intre extreme.
Intr-o lume grabita si in perpetua transformare, avem nevoie mai mult ca niciodata de moderati ("Avem nevoie de moderati fanatici", fusese de altfel titlul unui provocator editorial semnat cu un an in urma de Thomas Friedman, in New York Times, pe tema pacii in Orientul Mijlociu!). Avem nevoie de cei care rezista tentatiei zborurilor filozofice la mari inaltimi si care isi pun mereu incomoda intrebare "ce-as putea face eu, daca as fi in fotoliul ministrului?". Avem nevoie de acele spirite moderate care, fidele principiului decentei, inteleg si accepta faptul ca, in lumea politicii, detaliile, nuantele si exceptiile sunt uneori la fel de importante precum principiile si regulile universale. Si, nu in ultimul rand, avem nevoie de cei care se straduiesc sa vada lucrurile intr-o perspectiva de lunga durata, neramanand cantonati in limitele inevitabil inguste ale prezentului. Pe toti acestia ii numesc moderati si doresc sa-i elogiez in randurile de fata.