Prudența și viitorul conservatorismului

Misiunea de a regândi și a înțelege conservatorismul este una urgentă în epoca noastră, a extremelor.

Aurelian Craiutu 16.03.2021

De același autor

Sfera publică este saturată astăzi de articole și cărți ce anunță criza democrației liberale. Aceeași lamentație despre apusul democrației, în timp ce alții consemnează eșecul liberalismului ca proiect cultural și politic. Aproape toți menționează eroziunea lentă a normelor democratice și avertizează împotriva noilor expresii ale autoritarismului de pe tot globul. Indiferent dacă subscriem sau nu acestor diagnoze, este aproape imposibil să ignorăm faptul că democrația liberală, oriunde în lume, este în recesiune. Optimismul pe care l-am simțit la căderea Cortinei de Fier, în 1989, pare acum un eveniment atât de îndepărtat.

Potrivit unui raport Freedom House din 2019, principalele cauze ale declinului democratic (sau reflux) sunt „mișcările populiste antiliberale”, ce „subminează intern democrațiile prin atitudinea lor sfidătoare față de drepturile civile și politice fundamentale”, astfel slăbindu-se cauza democrației pretutindeni pe glob. Populismul, un concept remarcabil de complex, este, de obicei, asociat cu dreapta extremă, însă îl reîntâlnim și în stânga spectrului. Cert este că multitudinea de mișcări populiste semnalează o nouă „revoltă a maselor”.

Nu știm care e punctul terminus al acestei revolte. Istoria ne poate însă învăța câteva lecții. Așa cum remarcă Edmund Fawcett în recenta sa carte, Conservatism: The Fight for a Tradition (Princeton Univ Press, 2020), mărturiile istorice ne relevă că atunci când conservatorii sprijină democrația liberală, instituțiile sale tind să funcționeze bine și pacea socială devine normă. Când aceștia își retrag sprijinul, democrația se fragilizează și apoi se prăbușește. „Pentru a supraviețui, cât și pentru a înflori, democrația liberală are nevoie de sprijinul dreptei”, notează Fawcett.

Acest lucru este încă și mai important astăzi, când scena politică a Statelor Unite și a întregii lumi este dominată de dreapta. Ce cale va urma conservatorismul în orizontul apropiat? Va continua să sprijine normele și instituțiile democrației liberale sau, dimpotrivă, va încerca să le substituie cu ceva nou, din gama populist-autoritară? Va onora conservatorismul una dintre virtuțile sale de căpătâi – prudența – și se va fundamenta pe aceasta sau va fi abandonată în favoarea altor virtuți, aparent mai virile?

Cu atât mai mult cu cât miza nu mai este restrânsă la interogații strict academice, dat fiind contextul tragicelor evenimente din 6 ianuarie, când o gloată incitată de cel de-al 45-lea președinte al Statelor Unite a invadat Capitoliul și a profanat cel mai sacru loc al democrației americane. Invazia barbară din Washington din acea zi a făcut multe victime, însă una dintre ele a fost chiar prudența. Atunci când Donald Trump a spus suporterilor săi „Nu vă veți lua niciodată țara înapoi manifestând slăbiciune. Trebuie să vă arătați forța, trebuie să fiți puternici”, desigur că el înțelegea că patrioții autentici în tentativa lor „de a opri furtul” ar trebui să renunțe la prudență pentru îndrăzneală. A fi „puternic” și hotărât în acest sens este tocmai opusul prudenței, pe care, mai demult, Burke o elogia drept reperul și pilonul constitutiv al tuturor celorlalte virtuți.

Prudența a fost, de asemenea, ignorată, atunci când Donald Trump i-a spus cu cinism vicepreședintelui, care ezita să încalce constituția, „poți fi un patriot sau un laș”. Alegerea părea evidentă. Dacă vrei să fii un perdant, atunci poți îmbrățișa prudența. Dar dacă vrei însă să câștigi, atunci trebuie să nu ai ezitări, poate să fii chiar nesăbuit în urmărirea scopurilor tale.

Un astfel de cinism nu ar trebui să ia prin surprindere un observator al politicii americane contemporane. Prudența și civilitatea au fost doar două dintre multele victime ale politicii tribalismului, ce a dominat arena noastră politică în ultimii zece ani. Într-o lume marcată de nemiloase teste de turnesol și de puritate menite a sorta pe cei impuri, virtutea pe care Burke o considera „zeul acestei lumi secunde” nu are, practic, niciun loc. Ar putea fi prudența principiul călăuzitor al conservatorismului de astăzi? Și cum ar putea el găsi suficiente resurse pentru a sprijini democrația liberală, dacă persistă înclinația de a se descotorosi de prudență?

Ce înseamnă (să fii) conservator

Misiunea de a regândi și a înțelege conservatorismul este așadar una urgentă în epoca noastră, a extremelor. Dar acest lucru este, fără îndoială, mai ușor de spus decât de făcut. Așa cum remarca Roger Scruton, conservatorismul este „în mod special nearticulat, greu de transpus în formule sau maxime, reticent în a-și exprima scopul sau a-și devoala viziunea”. Astfel, ar fi eronat de a-l reduce la simpla dorință de a conserva, cum la fel de bine ar fi greșit să îi amestecăm pe toți conservatorii sub eticheta de partid al reacțiunii. Dorința de a conserva nu este incompatibilă cu reforma și schimbarea, dacă aceea din urmă nu implică o îndepărtare totală în raport cu tradiția.

Spre deosebire de liberalism, afirmă Fawcett, conservatorismului îi lipsește un canon strict și nu a avut vreodată o Declarație de Independență sau un Decalog. Conservatorismul cunoaște o varietate de expresii și este o tradiție de gândire surprinzător de diversă, ce include deopotrivă prieteni și adversari ai modernității. El notează că „narațiunea conservatoare implică moderați radicali, centriști și extremiști, gânditori economiști sau eticieni, cu viziuni incluzive sau, dimpotrivă, exclusive, personaje divizive, cât și predispuse la coeziune”.

Apelul conservatorismului la tradiție și obicei poate îmbrăca fie formele radicale, fie cele temperate, în funcție de circumstanțe și de natura unor scopuri diverse, ce sunt asimilate și motivează acțiunea. Unele agende conservatoare îngăduie compromisul și moderația, în vreme ce altele tind spre fanatism și lipsa de moderație. Pentru a complica lucrurile și mai mult, unii gânditori precum Hume, Burke, Hayek sau Oakeshott sunt uneori considerați apropiați de canonul liberal, însă adesea sunt incluși și în tabăra conservatoare.

Fawcett ne îndeamnă să interpretăm conservatorismul ca o practică politică implicând trei teme interconectate: o istorie complexă, diverși participanți la practică și un ghid specific ce călăuzește practica conservatoare. Conservatorismul ne apare astfel mult mai cuprinzător decât o ideologie pur pozițională, ce poate fi denunțată ca simplă facțiune reacționară. Conservatorii prețuiesc prudența și admit imperfecțiunea umană, limitele rațiunii individuale și importanța tradițiilor și a obiceiurilor.

Ei apără centralitatea tradiției și a obiceiurilor și stăruie asupra naturii organice a societății. Conservatorii critică folosința abstracțiilor în politică și își exprimă scepticismul față de încercările la scară largă de inginerie socială. Deși unele versiuni ale conservatorismului insistă că există o legătură necesară între conservatorism și credințele religioase, alții sunt mai sceptici asupra acestei teme.

Burke este cel care a consfințit virtutea prudenței în panteonul conservatorismului. El era încredințat că în aproape toate problemele politice se află mereu un punct median, ce trebuie explorat cu înțelepciune și apoi urmat cu prudență. O dispoziție spre a conserva și abilitatea de a ameliora constituiau sistemul său de referință pentru un om de stat.

E nevoie de prudență pentru a aplica principiile constituționale, pentru a evita atât simplificarea, cât și sofisticarea în exces, dar și în evaluarea consecințelor. Un om de stat, scria Burke, „trebuie să fie ghidat, fără a pierde niciodată din vedere principiile, de natura circumstanțelor; a judeca fără a ține seamă de exigențele momentului poate însemna, pentru el, chiar ruinarea țării pentru totdeauna”.

Prudența – pilonul gândirii conservatoare

Inspirându-se de la Burke, Russell Kirk, în The Conservative Mind, a transformat prudența într-unul din cei șase piloni ai gândirii conservatoare. El a împărtășit cu Burke ideea că prudența este adevăratul test al omului de stat ce urmărește reînnoirea societății. Dacă viziunea conservatoare oferă „un manual de maxime ale prudenței pentru a ghida buna guvernare”, conservatorii trebuie să își folosească judecata pentru a decide când se vor inspira de la obiceiuri, ce fel de tradiție ar dori să prezerve sau să remedieze și așa mai departe. „Regulile abordării prudențiale” solicită o bună chibzuire, iar judecata politică este un concept bine-cunoscut pentru complexitatea sa, așa cum a arătat și Ferenc Hörcher în A Political Philosophy of Conservatism: Prudence, Moderation, and Tradition (Bloomsbury Academic, 2020).

Cartea sa, o pledoarie nuanțată și viguroasă a prudenței, inspirată dintr-o varietate de surse istorice, filosofie și teorie politică, prezintă cititorului o reevaluare profundă a virtuții antice ce s-ar cuveni să rămână nucleul oricărei forme de conservatorism.

Vreau să subliniez că acele trei concluzii ale cărții lui Hörcher pot fi relevante pentru preocupările actuale privind viitorul conservatorismului și al democrației liberale în lumea noastră post-adevăr. Prima este că prudența, asemenea moderației, rămâne o virtute dificilă pentru mințile curajoase, indispensabilă pentru buna funcționare a societății noastre deschise. Unicitatea prudenței se originează în faptul că nu este nici artă, nici știință. Este o dispoziție practică, permițându-ne să calculăm riscurile și probabilitățile și să realizăm ce bătălii merită purtate și pe care să le evităm. Prudența ne învață care sunt relele cele mai tolerabile și cum ne putem acomoda cu ele atât în privat, cât și în public.

Așa cum argumentează Hörcher, maturitatea și atenția pentru realitatea înconjurătoare sunt condiții necesare pentru a dobândi virtutea prudenței și acest lucru explică de ce momentul oportun (kairos) rămâne una dintre cheile succesului în politică. Actorii politici prudenți se confruntă cu evenimente particulare și contingente și se străduiesc să facă alegerile corecte la momentul potrivit, lipsindu-le siguranța și cunoașterea perfectă. Astfel, prudența depinde de experiență și memorie; ea necesită intuiție și capacitatea de a anticipa, însă și o anumită smerenie și moderație.

O a doua concluzie importantă este aceea că trebuie să distingem între adevărata prudență, ce urmărește mai mult ceea ce e onorabil decât utilitatea, și simpla iscuțime sau agerime a minții, ce se mărginește la interesele și ambițiile pe termen scurt. Prudența operează ca o formă de autoreținere ce ne permite să ținem sub control excesele noastre. Din acest punct de vedere, virtutea și caracterul sunt esențiale pentru prudență: cineva nu poate fi virtuos fără a fi prudent, cum nu poate fi prudent fără a fi virtuos. Totuși, nu este suficient să fii virtuos aderând la regulile morale și principiile generale.

Avem nevoie, de asemenea, de discernământ pentru a ne găsi busola, îngăduind un spațiu amplu pentru discreție și previziune. Prudența însăși implică (cel puțin) trei faze – deliberare, judecată și decizie – pentru care nu avem un algoritm abstract. Hörcher este îndreptățit să releve că prudența este întotdeauna însoțită de alte concepte și virtuți, cum ar fi proprietatea, măsura justă, adecvarea, contextul, proporția și moderația chibzuită. Acest lucru implică un tip special de cunoaștere, unul care combină deopotrivă cunoașterea tacită și cunoașterea practică.

În fine, A Political Philosophy of Conservatism ne invită să reflectăm la legătura strânsă dintre echilibru, civilitate, capacitatea de ajustare, moderație și compromis. Ele toate reprezintă precondiții esențiale ale vieții civilizate, fără de care nicio societate liberă nu se poate dezvolta. Virtuțile prudenței și moderației oferă resursele necesare pentru a administra conflictele sociale și politice prin identificarea unui modus vivendi, în care coabitează felurite pasiuni și interese. Manierele și cultura joacă un rol central din acest punct de vedere, dimpreună cu educația (civică). Fără o politică educațională concepută cu viziune, obiceiuri, tradiții valoroase și experiențe trecute nu pot fi transferate generațiilor viitoare.

Reinventarea Partidului Republican post-Trump

Pentru cititorul american, sofisticata pledoarie a lui Hörcher în favoarea moderației și prudenței ce urmărește resuscitarea reflecției privind viitorul conservatorismului poate părea o agendă prea înaltă, departe de realitatea încâlcită de la firul ierbii. În Statele Unite, Partidul Republican pretinde că reprezintă principiile conservatorismului, însă a abandonat cu totul prudența în ultimul timp. Cu câteva excepții notabile, el a îmbrățișat un demagog narcisist, care nu și-a ascuns disprețul pentru adevăr și fapte și a încurajat un obscen cult al personalității. Afirmațiile repetat false ale lui Trump și atacurile sale constante la adresa mediei și adversarilor politici au avariat grav reputația unui partid venerabil.

Moștenirea comportamentului său nesăbuit riscă să pună în pericol o întreagă tradiție a gândirii ce odată a îmbrățișat o abordare prudentă a guvernării. Ar fi, într-adevăr, dificil să ne imaginăm ceva mai imprudent (și nedemocratic) decât o insurecție publică instigată de președintele Statelor Unite pentru a preveni validarea rezultatelor alegerilor libere și corecte a reprezentanților aleși democratic.

O investigație asupra motivelor ce au făcut posibile evenimentele tragice din 6 ianuarie este în curs de desfășurare. Dacă va rămâne în umbra lui Donald Trump, viitorul conservatorismului va fi șubred și incert. Câtă vreme republicanii sunt de acord cu ideea lui Marjorie Taylor Greene că „partidul este al lui”, nu se întrevede nicio speranță de întoarcere la principii conservatoare sănătoase. Acest lucru ar trebui să ne frământe pe noi toți, liberali și conservatori deopotrivă.

Adevărul în politică implică, deseori, „reconcilierea și combinarea unor poziții contrare” (J.S. Mill). De aici, o viață politică sănătoasă are nevoie deopotrivă de „un partid al ordinii sau stabilității, cât și de un partid al progresului sau reformei”.

Luând aminte la provocările teribile ce ne stau în față, ar fi eronat să credem că viziunea conservatoare nu este capabilă de primenire. Însă conservatorilor trebuie să le fie clare care sunt bijuteriile din coroana virtuților ce constituie tradiția conservatoare. Prudența ocupă un loc central aici. Conservatorii nu ar trebui să accepte nicio caricaturizare a principiilor conservatoare, ce le distorsionează natura și diluează contribuția acestora la menținerea civilizației noastre.

Aici nu putem decât empatiza cu un înțelept economist, Wilhelm Röpke, care a remarcat despre colegii săi intelectuali din Germania din vremea republicii Weimer: „Rareori în istorie s-a găsit un grup de oameni care să fie atât de preocupați să taie craca copacului pe care stau”, a afirmat acesta într-o conferință de la începutul lui februarie 1933, la numai o săptămână după ce Hitler a fost numit cancelarul Germaniei. Democrația liberală, a amintit Röpke publicului său, este departe de a fi perfectă, însă a creat societatea liberă și deschisă pe care cei mai mulți o consideră un dat de la sine înțeles. Ea a adus un nivel de libertate și prosperitate fără precedent în istoria umanității. Nu ar trebui să fie înlocuită de un sistem autoritar ce promite o soluție rapidă și iluzorie la problemele complexe ale țării.

A respinge valorile și principiile democrației liberale, mai ales într-o perioadă de criză profundă, așa cum sunt unii conservatori tentați să facă, ar echivala cu retezarea însăși a crăcii copacului unde stăm cu toții. Orice partid responsabil al ordinii și stabilității va fi nevoit să adopte din nou virtuțile cardinale ale prudenței și moderației, abandonate de conservatori pentru succese de scurtă durată și titluri flamboaiante. Viitorul însuși al instituțiilor noastre reprezentative și al civilizației noastre democratice depinde de această miză. //

Aurelian Crăiuțu (Ph. D. Princeton, 1999) este profesor la Departamentul de Științe Politice de la Indiana University, Bloomington.

Textul de mai sus este versiunea adaptată a eseului publicat inițial pe platforma The Constitutionalist, https://theconstitutionalist.org/2021/02/22/prudence-and-the-future-of-conservatism/ (22 februarie 2021).

Traducere realizată de Alexandru Gabor.

Opinii

RECOMANDAREA EDITORILOR

Bref

Media Culpa

Vis a Vis

Opinii

Redacția

Calea Victoriei 120, Sector 1, Bucuresti, Romania
Tel: +4021 3112208
Fax: +4021 3141776
Email: redactia@revista22.ro

Revista 22 este editata de
Grupul pentru Dialog Social

Abonamente ediția tipărită

Abonamente interne cu
expediere prin poștă

45 lei pe 3 luni
80 lei pe 6 luni
150 lei pe 1 an

Abonamente interne cu
ridicare de la redacție

36 lei pe 3 luni
62 lei pe 6 luni
115 lei pe 1 an

Abonare la newsletter

© 2021 Revista 22