De același autor
Deși alegerile prezidențiale din Statele Unite ale Americii țin capul de afiș al jurnalelor din toată lumea, organizarea și desfășurarea efectivă a acestora reprezintă în bună măsură un mister pentru observatorii mai degrabă eurocentrici din restul lumii. Nu absența informațiilor sau o condescentă ignorare a subiectului stau de regulă la baza acestei situații de fapt – mai ales într-o lume în care organizațiile mediatice americane ocupă o poziție dominantă, sau în orice caz, extrem de influentă – ci însăși complexitatea și particularitatea chestiunii. Națiune nouă și în fruntea progresului, conform unei mitologii proprii dar și a proiecției sale imagologice internaționale, SUA este totodată democrația cu cel mai complicat și mai arhaic proces electoral din lume, care se datorează atât actului constituțional fondator din contextul intelectual al sfârșitului de secol XVIII, cât și vitalității și adaptărilor continue a unor vechi norme cutumiare sau practici informale, fie dispărute, fie fără echivalent în Europa.
În primul rând, organizarea politico-teritorială federativă și executivul prezidențial noncolegial, instituite la câțiva ani după Războiul de Independență purtat oficial de o confederație de 13 state, au impus din punct de vedere istoric alegerea populară indirectă a noii funcții de șef al guvernului : moștenitoare a autorității viceregale a guvernatorilor generali britanici, dar și a caracterului milităresc de general revoluționar care l-a aurolat pe primul ei ocupant. În practică, această alegere indirectă a președintelui s-a realizat prin intermediul unui colegiu de electori ponderat numeric cu populația statelor componente ale Uniunii – o formă de vot discreditată în Europa după dispariția celui de-Al Doilea Imperiu francez, de pildă, chiar dacă ea a fost într-un fel reînviată de Republica a III-a franceză, de o manieră cu totul dezlipită de baza electorală populară, și menținută de republica gaullistă, fiind chiar și astăzi utilizată pentru alcătuirea Senatului francez de către aleșii locali. În al doilea rând, persistența spiritului englezesc de autoguvernare locală a comunelor medievale și a târgurilor de mai apoi în coloniile nord-americane, și perpetuarea acestuia prin extinderea graduală a frontierei către centrul și vestul continentului, care este încă întruchipat de acele townhall meetings cu un caracter inițial parohial din New England, a dus la apariția unui proces electoral cu două etape pe măsură ce s-a structurat treptat la scara națiunii continentale un sistem de partide confederativ (cu schimbările și răsturnările sale istorice) : mai întâi desemnarea candidaților la nivelul fiecăruit stat și totodată în interiorul coalițiilor de forțe politice partizane, apoi confruntarea acestora la nivel național și alegerea ocupantului funcției, totuși conform ponderii fiecărei unități componente a federației în colegiul electoral prezidențial. În fond, sistemul acesta electoral în două etape, oficializat și chiar transpus în dreptul scris în timp, nu este foarte diferit la origine de practica informală de concertare și intercondiționare dintre comitetele de parlamentari și comitetele electorale și de sprijin locale, care exista în democrațiile preponderent cenzitare din Europa începând cu mijlocul secolului al XIX-lea și din care au apărut partidele centralizate și ideologic disciplinate de mai apoi.
Caucus-ul din Iowa, vocabulă intraductibilă pentru nevoile de față, cu care au demarat alegerile primare pentru alegerea următorului președinte al SUA în data de 1 februarie, trimite în definitiv la un astfel de comitet electoral și de sprijin al notabilităților locale care, în concertare cu congresmenii (sau parlamentarii) locali din legislativul național, desemnează candidatul unui partid sau a unei grupări partizane coalizante mai laxe. El este o creație mai degrabă informală, parțial juridizată la nivel subfederal abia târziu, care derivă din adunările politice electorale ale proprietarilor fermieri (Iowa fiind și astăzi preponderent un stat agricol) din acest teritoriu, încă de pe vremea când nici nu era încorporat și reprezentat oficial în SUA, la Washington, și care are o structura încă mai informală și mai arhaică comparativ cu obișnuitele convenții primare, democratizate ca și acesta pe parcurs, ale celor două partide federative americane care sunt utilizate în alegerile primare din aproape toate celelalte state componente ale federației.
Importanța actuală a caucus-ului din Iowa în prima etapă a procesului electoral pentru alegerea președintelui SUA, ceea ce se numește primary elections sau – calchiind – alegeri primare, este însă de dată recentă și se datorează în bună măsură unui concurs de împrejurări. În 1972, o comisie a Partidului Democrat care se ocupa cu reorganizarea partidului stabilește ca Iowa să fie primul stat care ține alegeri primare, nu atât datorită faptului că acesta se află geografic în centrul contemporan al SUA, cum ar putea părea la prima vedere, cât datorită faptului că procesul stratificat de organizare a caucas-ului din acest stat nu foarte dens populat, care presupune trei runde succesive de întâniri, dezbateri și alegeri de delegați, care nu sunt tocmai niște simpli purtători de ștafetă, la nivel de circumscripție (precinct) – 1.774 în total! –, apoi de județ (county) – și sunt nu mai puțin de 99 astfel de județe în Iowa! – și, în sfârșit, de state, presupune un efort logistic și uman considerabil. Ideea este urmată în același an și de Partidului Republican, iar după campania electorală primară din 1976, care îl va propulsa pe Jimmy Carter în funcția prezidențială, atenția mediatică s-a focalizat la fiecare patru ani asupra acestui stat, care pare să reprezinte socio-economic „America clasei de mijloc” și ale cărui caracteristici rurale întruchipează totodată în imaginarul american ceva din societatea primilor coloniști europeni. Deși el este considerat de unii analiști a fi un adevărat „glob magic” în privința identității unuia sau altuia dintre candidații celor două partide coalizante care vor ajunge în confruntarea finală pentru alegerea președintelui – poate și datorită efectului de „bulgăre de zăpadă” pe care victoria în alegerile primare din Iowa o crează în raport cu alegerile primare ținute în aval în celelalte state, nu numai la nivelul opiniei publice, dar și la nivelul contribuțiilor financiare de campanie –, în realitate după 40 de ani de experiență istorică rata de predicție a alegerilor primare din Iowa nu depășește proverbialul joc cap sau pajură.
De partea democraților, caucus-ul din Iowa desfășurat în data de 1 februarie 2016 a lăsat învingătorul indecis între Hillary Clinton – soția binecunoscutului fost președinte Bill Clinton, fost senator federal de New York și fost secretar de stat (ministru de externe) în administrația actualului președinte Barack Obama – și Bernie Sanders – senator federal reprezentând statul Vermont și liderul aripii cea mai de stânga din interiorul Partidul Democrat – , chiar dacă cea dintâi a obținut cu 0,3% mai multe voturi din partea delegaților democrați ai Iowa decât cel din urmă (49,9% vs. 49,6%). De partea republicanilor, cel care a ieșit învingător este Ted Cruz – senator federal de Texas – cu 27,6% din votul delegaților, urmat pe locul doi de Donald Trump – cunoscutul miliardar imobiliar new-yorkez și realizator de „reality showuri” – care a obținut 24,3% din voturile delegaților, iar pe locul trei de Marco Rubio – senator federal de Florida – care a obținut 23,1% din voturile delegaților. Deși similare ca structură și tipar organizațional, cele două caucus-uri din Iowa, democrat, respectiv republican, nu sunt identice, existând diferențe importante de la un partid la altul în privința numărului de delegați participanți și a procedurilor de agregare a votului, atât de la un nivel administrativ-teritorial la altul, cât și în reuniunile sau dezbaterile propriu-zise, în conformitate cu statutul lor juridic hibrid, deopotrivă public și privat, și a modului informal prin care au luat naștere.
Următoarea etapă în competiția electorală primară pentru desemnarea candidaților la alegerile prezidențiale americane programate pentru 8 noiembrie 2016, la fel de așteptată de presa americană ca și caucus-ul din Iowa, se va derula în statul New Hampshire, în New England, pe coasta de est a SUA, în data de 9 februarie. Aceasta va fi prima competiție electorală primară care va utiliza sistemul convenției, actualmente dominant în cele 50 de state componente ale federației, cu 4 excepții : pe lângă Iowa, este vorba de statele Louisiana, Maine și Minnesota. Spre deosebire de caucus, care lasă militanților și chiar publicului larg care se identifică cu partidul o mai mare marjă de manevră, succesul unui candidat anume depinzând în acest caz de capacitatea de mobilizare, persuasiune și inserare a suporterilor săi în rândul delegaților participanți la multiplele sale niveluri, convenția – deși are de asemenea un statut juridic hibrid – este o structură organizațională electorală mult mai centralizată și mai bine încadrată de conducerea celor două mari partide americane, căci exprimarea opțiunilor delegaților prezenți se face uniform și exclusiv prin buletine secrete și scrise de vot pentru un candidat sau altul, în defavoarea unui vot deschis, fie cu mâna sau prin strigare, fie prin împărțirea delegaților în grupuri în perimetrul sălii de reuniune.
