De ce nu e bun Codul Fiscal

Guvernul în exerciţiu trebuie să prezinte un proiect fiscal şi un plan de cheltuieli care să se înscrie, fără artificii, în parametrii de echilibru bugetar conveniţi cu instituţiile europene şi asumaţi prin legislaţia naţională.

Criticile la adresa noului proiect de Cod Fiscal prezentat de Guvernul Victor Ponta, în acelaşi timp cu un proiect de Lege a salarizării unice în administraţia publică, s-au înmulţit în ul­ti­ma vreme. Ele provin din di­recţii variate şi comportă, ine­vitabil, mai multe di­men­siuni, de natură politică, eco­nomică sau socială. O parte a opoziţiei, de pildă, se de­cla­ră împotriva noului Cod Fis­cal nu atât din convingere, ci pur şi simplu pentru că – aşa cum s-a mai întâmplat îna­intea votului parlamentar – par­tidul în cauză ştie că nu se va putea lăuda cu măsurile populare de scă­dere a taxelor şi de creştere a salariilor pu­blice în alegerile generale de anul viitor. Alţi critici, de varii convingeri, văd în dezbaterea de faţă doar o bună ocazie de a se opune unor politici liberale de reducere a taxelor, res­pectiv a unor politici sociale care întreţin o inechitate în materie de salarizare a diverselor componente ale sectorului public. De aceea, este necesar ca – dincolo de nemulţumirile punc­tuale inevitabile, de o parte sau de alta – publicul românesc să aibă o viziune de an­samblu relativ imparţială asupra problemelor fundamentale de la baza celor două acte nor­mative deosebit de importante pentru politica fiscală a României.

Noul Cod Fiscal nu este criticabil pentru că ope­­rează o reducere a taxelor la nivel pre­cri­ză, ci pentru că scăderile sem­nificative de taxe pe care le operează sunt dublate de o creş­tere importantă a chel­tu­ielilor publice, cu salariile ad­ministraţiei publice, dar şi cu angajamente pe alte capitole, precum apărarea, care do­ve­desc o lipsă de prudenţă şi de gândire pe termen lung, în­călcând ecuaţia stabilităţii fis­cale şi punând în pericol sau reversând stabilitatea macroeconomică fra­gi­lă a României, care a fost obţinută prin di­fi­ci­lele măsuri de austeritate din anul 2010, ele în­sele fiind în bună măsură consecinţa unor mă­suri bugetare nesustenabile similare adop­tate în deceniul anterior. Conform analizei pu­bli­cate de Consiliul Fiscal în data de 22 iulie, Res­ponsabilitate fiscal-bugetară şi noul Cod Fiscal, măsurile de relaxare fiscală din noul Cod Fiscal (scăderea TVA de la 24% la 19%, a im­po­zitului pe dividende de la 16% la 5%, su­pri­marea taxei pe construcţii speciale ş.a.m.d.), împreună cu creşterile de cheltuieli pu­blice pre­văzute, deocamdată, de Legea-ca­dru de salarizare şi de angajamentele în ma­te­rie de apărare vor genera – după luarea în cal­cul a efectului stimulativ avut asupra eco­no­miei pe durata unor runde succesive de pa­tru ani de multiplicator fiscal apreciat la un con­sensual 0,4 – un deficit bugetar efectiv de peste 3% în 2015; 4,6% din PIB în 2016; 5,0% în 2017 şi 4,5% în 2018. Acest lucru nu înseamnă doar încălcarea Legii res­pons­a­bi­li­tăţii fiscal-bu­ge­ta­re şi a acordurilor de sta­bi­litate şi con­ver­gen­ţă fiscală din tratatele eu­ropene, ci şi o pre­siune ascendentă asupra ra­portului datoriei pu­blice, care – deşi a pornit de la o bază re­dusă – a înregistrat în ultimii cinci ani una din­tre cele mai rapide creşteri din Eu­ropa.

Cu alte cuvinte, scăderea taxelor, în sine, nu este o problemă, dimpotrivă: scăderea sus^­te­na­bilă şi predictibilă a taxelor contribuie, în lo­gi­ca stimulării ofertei, la creşterea economică şi poate chiar genera venituri bugetare adi­ţio­nale, cu toate că – aşa cum a arătat Radu Ne­chita într-un studiu IREF – reforma cotei de impozitare unice din România în anul 2005, spre deosebire de cea din Slovacia de pildă, şi-a ratat în parte obiectivul, tocmai din ca­u­za impredictibilităţii legislative, a para­fis­ca­li­tăţii şi a mediului instituţional distorsionat (co­rupţie, povară birocratică etc.). Nici creş­te­rea salariilor în sectorul public nu este, în si­ne, teoretic, o problemă, cu condiţia ca ea să fie sustenabilă – adică fundamentată pe ve­ni­turi fiscale pe termen lung, independente de cele destinate investiţiilor publice şi chel­tu­ie­lilor fixe; corelată cu evoluţia productivităţii mun­cii în economie; şi, totodată, trans­pa­ren­tă, adică să nu fie bazată pe tot felul de „spo­ruri de vedere“ de 15% din salariul de bază, care fac concurenţă indemnizaţiei de han­di­cap şi alte asemenea găselniţe ridicole (nu ar strica, de asemenea, să fie şi mai echitabil dis­tribuită între diversele categorii de an­gajaţi!).

Codul Fiscal în forma prezentată de Guvernul Ponta este o improvizaţie de politică pu­blică nearmonizată cu ansamblul politicii fis­cale du­să de acest guvern şi care nu ţine cont de si­tuaţia macroeconomică naţională şi inter­na­ţională, riscând, prin urmare, să re­pu­nă Ro­mâ­nia pe traiectoria ciclului vicios al creşterilor po­pulist-electorale de cheltuieli pu­blice, sa­la­riale şi nonsalariale, urmate apoi de ajus­tări du­reroase şi de tăieri impopulare. Da­te fiind constrângerile financiare, dar şi po­li­ti­ce, ex­ter­ne şi interne, chestiunea încurajării con­su­mu­lui versus încurajarea economisirii nu are în mo­mentul de faţă nicio relevanţă asu­pra po­li­ti­cii fiscale. De altfel, este de pre­su­pus că, du­pă o criză a balanţei de plăţi, agra­vată de ci­clul politic al deficitului bugetar ca­re a avut loc pe fondul unei economii supra­în­căl­zi­te la fi­na­lul lui 2008, o moderare a con­su­mului în­seam­­nă de fapt o mult dorită şi bi­ne­venită îm­bunătăţire a poziţiei in­ves­ti­ţio­nale ex­terne nete, care a constituit una dintre prin­ci­pa­lele vul­ne­ra­bilităţi ale României în con­ta­giu­nea de­clan­şa­tă de criza eco­no­mică inter­na­ţio­na­lă. În con­secinţă, guvernul în exer­ci­ţiu trebuie să pre­zinte un proiect fis­cal şi un plan de chel­tu­ieli care să se înscrie, fără ar­ti­fi­cii, în pa­ra­me­trii de echilibru bugetar con­ve­niţi cu ins­ti­tu­ţii­le eu­ropene şi asumaţi prin legislaţia naţională.