Eşecul euro

În principiu, utilizarea unei singure monede într-un spaţiu economic cât mai larg şi cu un grad ridicat de comerţ intraregional, cum este Uniunea Europeană, poate contribui la creşterea eficienţei economice, prin eliminarea riscului valutar şi reducerea unor costuri de tranzacţie cu care se confruntă actorii economici, atunci când în intermedierea schimburilor au de-a face cu mai multe monede. Cum însă o uniune monetară nu este decât forma extremă a unui sistem de rate de schimb valutar fixe, spaţiul economic comun trebuie să îndeplinească o serie de condiţii pentru ca beneficiile asociate unificării monetare să fie mai mari decât costurile pe care le presupune.

Conform teoriei zonelor monetare optime a lui Robert Mundell, un spaţiu economic comun are de câştigat de pe urma utilizării unei singure monede dacă ţările sau economiile componente au o mobilitate foarte ridicată a forţei de muncă şi a capitalului, inclusiv o flexibilitate ridicată a salariilor, şi sunt afectate în mod sincronic de ciclul economic sau, altfel spus, nu sunt predispuse la şocuri asimetrice. Dacă aceste criterii nu sunt îndeplinite, costurile asociate unificării monetare sunt mai mari decât câştigurile, iar un sistem de rate valutare flexibile între mai multe monede este dezirabil.

Uniunea Monetară Europeană, apărută în urma eşecului Sistemului European de Fixare a Ratelor Valutare (ERM 1), iniţiat în 1979, este rezultatul unor compromisuri şi ambiţii politice din perioada Comisiei Jacques Delors. Ea a fost creată oficial prin Tratatul de la Maastricht şi lansată odată cu introducerea monedei euro în anul 1999, însă la baza sa stă o înţelegere secretă între François Mitterrand şi Helmut Kohl. Conform acestei înţelegeri, Franţa – o ţară cu o monedă tradiţional instabilă în epoca postbelică şi cu o clasă politică încă subjugată de teama duşmanului istoric de la Răsărit – se angaja să recunoască reunificarea Germaniei după căderea Cortinei de Fier numai cu condiţia ca aceasta din urmă să renunţe în schimb la Deutsche Mark – o monedă extrem de puternică în epoca postbelică, care, dată fiind amintirea a două episoade de hiperinflaţie, ajunsese un simbol naţional. Guvernul francez avea ca obiectiv prevenirea reafirmării unei Germanii reunificate independente în vechiul său rol de mare putere central-europeană, iar proiectul monetar european comun urma să constituie o anticameră la o eventuală federaţie europeană în adevăratul sens al cuvântului, care ar fi pecetluit destinul comun al celor două state. În aceste condiţii, criteriile politice de la baza proiectului de unificare monetară în Europa au luat-o înaintea criteriilor economice (exact invers faţă de cum s-ar fi întâmplat dacă unificarea monetară s-ar fi realizat de jos în sus, prin liberalizarea circulaţiei monedelor în statele europene şi selecţionarea celei mai viabile prin alegerile pieţei), cu speranţa nemărturisită că cerinţele economice necesare pentru un spaţiu economic şi monetar comun se vor realiza de la sine.

Însă acest lucru nu s-a întâmplat. Din punct de vedere structural, economiile europene au rămas neintegrate, cu un nivel insuficient de mobilitate a capitalului şi a forţei de muncă şi, în strânsă legătură cu acesta, cu un nivel insuficient de flexibilitate a salariilor şi a preţurilor, din cauza barierelor instituţionale şi culturale care împiedică angajaţii şi antreprenorii să se adapteze rapid la condiţiile pieţei. Ca urmare, divergenţele structurale între economiile europene au persistat după introducerea euro, fiind vizibile în dispersia ratei inflaţiei, a ratei de creştere a PIB şi a competitivităţii, aşa cum este aceasta surprinsă de regulă prin măsuri precum costul unitar al forţei de muncă. S-a creat astfel o ruptură între economiile sudice şi economiile nordice din zona euro, în ciuda strategiilor dirijiste de aşa-zisă reformă structurală a economiei europene propuse de Comisia Europeană în ultimul deceniu. În acelaşi timp, respectarea Pactului de Stabilitate a devenit tot mai laxă, lăsând chiar loc unor fraude statistice de amploare în cazul Greciei, iar, odată cu declanşarea crizei economice din 2008, respectarea sa a fost în întregime suspendată. Acesta stipulează limite pentru deficitul bugetar şi datoria publică a statelor membre ale zonei euro şi conţine o clauză de nonsalvgardare a entităţilor guvernamentale supraîndatorate, fiind adoptat după lansarea Uniunii Monetare Europene, tocmai pentru a permite separarea politicii monetare de politica fiscală şi pentru a garanta independenţa noii Bănci Centrale Europene.

Viitorul monedei euro este subminat în momentul de faţă de aceste două evoluţii negative: pe de o parte, economiile zonei euro diverg la nivel real, în raport cu condiţiile care permit derularea unei politici monetare comune; pe de altă parte, independenţa şi obiectivele proprii politicii monetare comune, adică stabilitatea preţurilor, sunt ameninţate de criza fiscală în care se află cele mai îndatorate guverne din zona euro şi ale căror economii au printre cele mai slabe perspective de creştere - Grecia, Italia, Portugalia, Irlanda şi Spania.

Într-un spaţiu economic integrat din punct de vedere structural, cu preţuri flexibile şi o mobilitate ridicată a capitalului şi forţei de muncă, o politică monetară comună se poate desfăşura în mod eficient, veghind la stabilitatea preţurilor şi netezind ciclul economic. Într-un spaţiu economic neintegrat din punct de vedere structural, aşa cum este Uniunea Europeană, politica monetară comună nu se poate desfăşura în mod eficient, deoarece, în absenţa unor preţuri flexibile şi a mobilităţii capitalului şi forţei de muncă, ea nu poate absorbi şocurile asimetrice de care suferă unele regiuni în comparaţie cu condiţia mediană a ansamblului. Ca urmare, politica monetară comună se poate dovedi prea laxă pentru unele regiuni sau prea restrictivă pentru altele, creând presiuni inflaţioniste sau bule ale unor clase de active în anumite regiuni şi presiuni deflaţioniste în altele. Aşa cum s-a întâmplat în faza premergătoare crizei în zona euro cu ţările sudice, respectiv ţările nordice din zona euro, în timp ce în faza de redresare din prezent situaţia este exact invers, politica monetară comună a BCE fiind prea restrictivă pentru ţările sudice şi prea laxă pentru ţările nordice.

Adoptarea unei politici fiscale comune pentru zona euro, aşa cum propun mulţi comentatori în momentul de faţă, începând cu emisiunea unor eurobonduri de către Comisia Europeană şi încheind cu instituirea unor taxe europene, este un paliativ ineficient pe termen scurt pentru a combate şocurile asimetrice ale crizei în absenţa efectului absorbant al mobilităţii capitalului şi forţei de muncă, care oricum nu va rezolva problemele de insolvenţă ale guvernului grec şi, probabil, chiar şi ale celui italian.

În schimb, o politică fiscală comună va submina credibilitatea şi independenţa Băncii Centrale Europene, care va trebui să îşi asume, pe lângă obiectivul său fundamental de stabilitate a preţurilor, şi rolul de creditor de ultimă instanţă al Executivului european. Aşa cum o dovedeşte istoria Statelor Unite ale Americii, de pildă, înainte de sporirea transferurilor fiscale de la nivel central, un spaţiu economic comparabil cu Uniunea Europeană, o politică fiscală comună nu este necesară pentru a redistribui resurse între zonele afectate în mod inegal de ciclul economic, iar o politică fiscală comună care să nu pericliteze stabilitatea monetară nu se poate dispensa de clauze de nonsalvagardare de la faliment a entităţilor guvernamentale iresponsabile sau care îşi asumă în mod iresponsabil salvarea de la faliment a unor companii private.

Rezolvarea crizei din zona euro nu necesită instituirea unei politici fiscale comune, ci presupune măsuri pe termen scurt şi pe termen lung, care să reducă divergenţele din economia reală a ţărilor componente şi care să restabilească responsabilitatea fiscală a guvernelor din statele membre. Guvernele statelor insolvabile (Grecia şi, eventual, Italia, Portugalia şi Irlanda, poate chiar şi Spania, dacă problemele structurale ale economiei sale sunt privite în perspectivă), forţate în prezent să suporte consecinţele deflaţioniste asimetrice ale unei politici monetare comune şi povara tot mai apăsătoare a unei datorii publice în creştere, au de câştigat prin părăsirea zonei euro, revenirea la monedele naţionale şi recuperarea competitivităţii printr-o combinaţie de reforme structurale şi devalorizare a ratei de schimb. În schimb, guvernele statelor cu economii mai puternice din zona euro au de câştigat prin menţinerea stabilităţii şi avantajelor monedei comune, concomitent cu continuarea reformelor structurale necesare creşterii mobilităţii forţei de muncă şi a capitalului.

După reducerea divergenţelor din economia reală şi a datoriei publice nesustenabile, ţările periferice care au părăsit zona euro pot reveni la o rată valutară reală de schimb mai favorabilă şi într-o condiţie fiscală care nu periclitează stabilitatea monedei comune. Căci, în ultimă instanţă, doar o mai bună integrare în plan real a economiilor europene, prin creşterea flexibilităţii preţurilor şi a mobilităţii capitalului şi a forţei de muncă, combinată cu o mai mare responsabilitate fiscală din partea guvernelor statelor membre, poate asigura un viitor viabil monedei euro, care ar permite cetăţenilor europeni să beneficieze de toate avantajele unei uniuni monetare.