Occidentul, atacat de Rusia cu propriile arme

„Cel mai important în război este să ataci în strategia inamicului.“ (Sun Tzu - Arta războiului)

Temele folosite în ultimele mari eve­ni­men­te de pe scena geopoliticii mondiale, Cri­meea și Siria, sunt voința poporului și lupta împotriva terorismului, iar, mai nou, în Republica Moldova, justiția și lup­ta anticorupție. Coincidență sau nu, sunt exact temele utilizate în ultimii ani de ță­rile occidentale și, mai ales, de Statele Uni­te pentru a justifica propriile lor mișcări geopolitice. Doar că, de data aceasta, regia ultimelor trei mari mutări pe tabla de joc a geopoliticii - Crimeea, Siria și Republica Moldova - este semnată de Federația Ru­să. Plagiat sau nu, Occidentul se vede pus în postura de a-și contrazice propriile ar­gumente folosite, poate?, cu prea multă ușu­rință în jocul geopolitic pe care l-a re­gizat în ultimii ani sau, de ce nu, în pos­tura de a tăcea memorabil.

Occidentul versus Federația Rusă

Lupta împotriva teroriștilor: Afganistan și Irak

Lupta împotriva terorismului, declanșată de Statele Unite și de aliații săi occidentali imediat după atacurile teroriste de la 11 sep­tembrie 2001 și războaiele din Af­ga­nis­tan și Irak care au urmat, a fost punctul de pornire pentru o resetare a pozițiilor de forță în jocul geopoliticii. Prezența în apropierea frontierelor sale a unor forțe militare percepute în continuare de Fe­de­rația Rusă ca ostile, în special cele ale Sta­te­lor Unite, crizele succesive care au ur­mat, economică și financiară, ascensiunea Chinei și aparenta soliditate crescândă a Uniunii Europene au trezit în Federația Ru­să monstrul adormit al naționalismului și al nevoii de hegemonie, de dominație și va­salitate asupra vecinătăților sale.

Voința populară: Revoluția Rozelor, Revoluția Portocalie și Primăvara Arabă

A urmat, apoi, valul de mișcări populare care a zguduit tot mai mult și, parcă, prea insistent vecinătatea Federației Ruse. Rând pe rând, președinți și regimuri po­litice fi­dele Moscovei decenii la rând se zdrun­ci­nau din rădăcini și se prăbușeau peste noap­te.

A început cu Revoluția Rozelor izbucnită în Georgia, la Tbilisi, în 2003 și a con­ti­nu­at cu Revoluția Portocalie izbucnită la Ki­ev, în Ucraina, la finalul anului 2004, pe fon­dul rezultatelor alegerilor prezidențiale.

Ca o explozie în lanț a venit și Primăvara Arabă, valul de revolte care a lovit, în­ce­pând cu anul 2010, peste 20 de țări din Orientul Mijlociu și Africa de Nord, în spe­cial state cu regimuri autoritare și to­ta­li­ta­re. Susținută sau încurajată mai mult sau mai puțin voalat de Occident, Primăvara Arabă a fost percepută la Moscova drept o neîndoielnică extindere a zonei de in­fluență a ceea ce Rusia va considera în­totdeauna ca fiind adversarul său de moar­te, democrația occidentală.

Piaţa Tahrir din Cairo în timpul Primăverii Arabe (noiembrie 2011)

Justiția și lupta anticorupție: România, Polonia și țările baltice

A urmat apoi o nou percepută „agresiune“ în zona de influență a Rusiei: succesul re­țe­telor occidentale de democratizare a unor instituții-cheie pentru funcționarea statului de drept, lupta anticorupție și in­dependența tot mai mare față de factorul politic a justiției din România, Polonia și din țările baltice. State din vecinătatea di­rectă cu Occidentul, considerate de Mos­co­va, dacă nu părți efective din „Patria-Ma­mă“, cum este cazul micilor țări baltice, măcar zone necesare de influență rusă, se transformă sub privirile surprinse ale Krem­linului în democrații solide de tip oc­cidental.

Alte „agresiuni“: gaze naturale și petrol din țările caspice direct în Europa

Și „invazia“ democrației occidentale nu părea să se oprească aici. Au urmat sem­nalele tot mai puternice venite din partea țărilor caspice, Turkmenistan, Azer­bai­djan, Kazahstan, care doreau consolidarea relațiilor economice cu Uniunea Eu­ro­pea­nă și, mai ales, exportul de gaze naturale și petrol direct către statele comunitare, fără controlul impus de Federația Rusă. Es­te lesne de înțeles cum aveau să fie pri­mi­te la Moscova intențiile public exprimate de niște foste republici sovietice care as­tăzi nu numai că încercau să întoarcă spa­tele „Patriei-Mamă“, dar mai voiau să o și priveze de resursele de gaze naturale și pe­trol atât de necesare Rusiei pentru a ține în șah țările Uniunii Europene.

Încă alte „agresiuni“: acordurile Ucrainei și Republicii Moldova cu Uniunea Europeană

Picătura care avea să ridice în poziție de răz­boi monstrul naționalismului și al he­ge­moniei ruse a fost, însă, iminenta semnare a acordurilor de asociere între Uniunea Europeană și Ucraina, respectiv, Re­pu­blica Moldova, care trebuia să aibă loc la Summit-ul Parteneriatului Estic de la Vil­nius, Lituania, din decembrie 2013. Acor­durile de asociere ar fi permis inclusiv sta­bilirea unei Zone de Liber Schimb Apro­fundată şi Cuprinzătoare între statele sem­natare și Uniunea Europeană, care ar fi dus la întărirea fără precedent și greu re­versibilă a legăturilor economice și poli­ti­ce dintre aceste state. Cu presiuni din par­tea Federației Ruse care amintesc de Răz­boiul Rece și care vor rămâne peste ani ca moment-cheie în istoria continentului eu­ropean, Ucraina a renunțat, în ultimul mo­ment, să semneze acordurile de asociere. Vic­toria Rusiei, care și-a arătat pentru pri­ma dată colții, după mulți ani, în fața unei Uniuni Europene nepermis de surprinsă, avea să fie începutul revenirii Federației Ru­se în capul masei marilor jucători geo­politici ai lumii. La umbra eșecului cu Ucraina, semnarea acordurilor de asociere doar de către Republica Moldova, vedem bi­ne în aceste zile, a fost o simplă victorie de etapă, oricum resimțită la acel moment doar pe cele două maluri ale Prutului.

Federația Rusă versus Occident

Cum s-a văzut la Moscova jocul geopolitic din ultimii ani?

Pentru Federația Rusă, Occidentul, dar, mai ales, Statele Unite rămân și după fi­nalizarea Războiului Rece inamici în ale că­ror acțiuni și gesturi trebuie căutate me­reu rele și meschine intenții. Cea mai ma­re țară din lume ca suprafață, Federația Ru­să, atât de mare încât nu încape într-un singur continent, țara care a dat (cei mai) mari scriitori, compozitori, sportivi, oa­meni de știință ai lumii trebuie privită cu respectul cuvenit. Și nu doar atât, ci o ati­tu­dine firească pentru mentalitatea rusă în fața „celui mai mare“: capul plecat. Es­te lesne de înțeles că mișcările din ultimii ani în zona de influență a ceea a fost, până în 1990, Uniunea Sovietică sunt percepute de Federația Rusă ca agresiuni directe la adresa ei. Răspunsul Rusiei nu putea să în­târzie.

Avion de luptă rusesc pe aeroportul Hmeimim din Siria (octombrie 2015)

Voința populară: alipirea Crimeei la Federația Rusă

Prima lovitură a fost Crimeea. Pe fondul deciziei autorităților de a nu semna Acor­dul de asociere cu Uniunea Europeană, capitala Kiev devine scena unor proteste de mare amploare, EuroMaidanul, înce­pu­te de studenți, cărora, în scurt timp, li s-au alăturat partidele din opoziție și alte gru­pări proeuropene. Începute în data de 21 noiembrie 2013, protestele, extinse și în alte zone din țară, aveau să înceteze abia în martie anul următor, după mai multe cioc­niri ale forțelor de ordine cu pro­tes­tatarii și sute de morți și răniți. Protestele aveau să adune la un loc și peste 800.000 de persoane (conform BBC). Președintele Ucrainei, Viktor Ianukovici, fuge în Rusia, iar, la 22 februarie 2014, Rada Supremă, Le­gislativul ucrainean, îl demite.

A doua zi, Rada Supremă abrogă legea ca­re conferea limbii ruse statut de limbă re­gională în 13 dintre cele 27 de regiuni ad­ministrative ale Ucrainei. Decizia in­fla­mează spiritele și oferă Federației Ruse ar­gumentul necesar pentru a porni ofensiva în Crimeea. Funcționând cu statutul de Re­publică Autonomă a Crimeei, dar parte a Ucrainei, peninsula servea drept gazdă pen­tru flota militară rusă din Marea Nea­gră. Pe fondul protestelor și al instabilității din Ucraina, autoritățile autonome din Cri­meea și cele din Sevastopol, care avea un statut administrativ special, separat de regiune, convoacă un re­ferendum, la 16 martie 2014, prin care populația era întrebată dacă este de acord cu aderarea republicii la Federația Rusă. Cu un vot favorabil de peste 96%, potrivit datelor oficiale, unirea cu spațiul Fe­de­ra­ției Ruse a fost practic o formalitate. Cum o formalitate a fost și faptul că, pe durata referendumului, clădirea Consiliului Su­prem al Crimeii, Legislativul republicii, s-a aflat sub controlul trupelor rusești, care, po­trivit declarațiilor președintelui Fe­de­rației Ruse, Vladimir Putin, au venit „să asi­gure condițiile adecvate pentru ca poporul Crimeei să poată să-și exprime în mod liber propria voință“. La cinci zile după referendum, pe 21 martie, pre­șe­din­tele Federației Ruse, Vladimir Putin, pro­mulgă legile constituționale care cons­fin­țesc alipirea Crimeei și Sevastopolului (con­form Newsweek). O adevărată lecție de respectare a voinței populare aplicată de Fe­derația Rusă!

Lupta împotriva teroriștilor: atacurile rusești din Siria

Primăvara Arabă, valul de revolte po­pu­lare din Orientul Mijlociu și Africa de Nord, a lovit și Siria în 2011. Republica Arabă Siria este condusă din 2000, în urma unui scrutin la care n-a avut con­tra­candidat, de președintele Bashar al-Assad, care i-a succedat tatălui său, Hafez al-Assad, președinte din 1971 până la moar­tea sa, în 2000. Reacția autorităților siri­ene la protestele din 2011 a fost una în for­ță, ceea ce a transformat întregul conflict într-un război civil care continuă și astăzi și care a făcut în jur de 310.000 de morți până în aprilie 2015, potrivit unor or­ga­nizații locale (Observatorul Sirian pentru Drepturile Omului, citat de CNN.com). Statul Islamic din Irak și Levant (ISIL), cu­noscut și ca ISIS - Statul Islamic din Irak și Siria, folosește prilejul și preia controlul unei bune părți din teritoriul statului. As­tăzi, în conflictul din Siria sunt implicați în jur de 50 de formațiuni beligerante, ar­mate naționale, organizații militare și po­litice, fracțiuni ale acestora, miliții, unități și grupări religioase.

Fostul premier al Republicii Moldova, Vlad Filat, a fost arestat preventiv, fiind acuzat de luare de mită şi fraudă bancară (octombrie 2015)

Statele Unite, prin vocea președintelui Ba­rack Obama, l-au acuzat pe președintele Ba­shar al-Assad de comiterea unor „acte brutale împotriva propriului popor“ și au cerut înlăturarea lui de la putere. Armata Statelor Unite a intervenit, inclusiv cu ata­curi aeriene, în sprijinul forțelor de opo­zi­ție guvernamentală. Armata SUA atacă mai multe ținte din rândul Statului Isla­mic. Forțele ISIL continuă ofensiva, iar în va­ra acestui an au reușit să înainteze și să preia controlul, de la autoritățile siriene, asupra tot mai multor teritorii și orașe.

Relațiile Rusiei cu Siria sunt vechi și foarte strânse nu numai în plan economic și po­litic, dar și militar. Singura bază militară navală a Federației Ruse din Marea Me­diterană se află în portul sirian Tartus. În plus, Siria a convenit să achiziționeze echi­pamente și tehnică militară din Rusia, in­clusiv avioane de vânătoare MiG. Nu tre­buia să fie o surpriză pentru nimeni so­li­ci­tarea oficială de ajutor pe care autoritățile siriene au înaintat-o Federației Ruse, ceea ce a făcut, ca, la 30 septembrie 2015, For­țele Aerospațiale Ruse să lanseze primele atacuri aeriene asupra unor ținte teroriste, potrivit ministrului Apărării din Federația Rusă, Serghei Șoigu. Prim-ministrul Fe­de­ra­ției Ruse, Dmitri Medvedev, a asigurat că scopul operaţiunilor ruse în Siria este învingerea teroriştilor, dar Statele Unite şi NATO au acuzat Rusia că atacă poziţii ale insurgenţilor susţinuţi de Occident. Si­tua­ția rămâne la fel de tensionată și astăzi, cu atât mai mult cu cât, în ultimele săp­tă­mâni, țările europene se confruntă cu un val de sute de mii de sirieni care solicită să se refugieze în țările occidentale, ceea ce provoacă o criză fără precedent în rân­dul țărilor Uniunii Europene.

Folosindu-se de criza din regiune, Fede­ra­ția Rusă le râde în față, fără niciun me­na­jament, liderilor occidentali. Uimiți, aceș­tia privesc încremeniți cum sunt atacați cu propriile arme: „luptăm împotriva te­roriștilor“, spun rușii, parcă amuzați. Și nu se opresc aici. De la tribuna Or­ga­ni­za­ției Națiunilor Unite (ONU), președintele Federației Ruse, Vladimir Putin, nu se mai ferește și spune ce-l doare cu adevărat: „Exportul aşa-numitelor revoluţii de­mo­cratice continuă. Departe de a învăţa din propriile erori, acestea sunt repetate. Es­te suficient să ne uităm la Orientul Mij­lociu şi la nordul Africii... În loc să adu­că reforme, ingerinţele străine au ge­ne­rat violenţă, sărăcie şi anarhie socială“. Nu este deloc voalată trimiterea la Pri­mă­vara Arabă și la suportul mai mult sau mai puțin vizibil al Occidentului pentru miș­cările populare care au inflamat, în­ce­pând cu 2010, Orientul Mijlociu și Africa de Nord.

Justiția și lupta anticorupție: Republica Moldova

Situația creată în ultimele zilele în Re­publica Moldova prin arestarea de­pu­ta­tului Vlad Filat, fost prim-ministru, sub acu­zații de corupție pasivă, trafic de in­fluență și fraude bancare, formulate de Centrul Național Anticorupție, Direcția Națională Anticorupție (DNA) locală, face tot mai plauzibilă varianta unui scenariu scris de strategii de la Kremlin. Au­to­ri­tă­țile de la Moscova au demonstrat în ne­nu­mă­rate rânduri că, în accepția lor, justiția nu poate funcționa liber și că cine se află la putere este posesorul de drept și al pâr­ghiei justiției. Oficialii din Federația Ru­să nu pot accepta că ceea ce văd astăzi că se întâmplă în România este o justiție care funcționează independent de politic, și nu o justiție, așa cum probabil și-o explică unii, controlată politic. Eventual, chiar de marele lor adversar, Statele Unite. Așa cum, probabil, nu-și explică nici cazurile mai puțin dezbătute public ale sistemelor de justiție din Polonia și țările baltice, ca­re, la fel ca în România, au aplicat cu suc­ces rețetele occidentale de bună func­țio­nare a instituțiilor din angrenajul statului de drept.

Vinovăția sau nevinovăția deputatului Vlad Filat nu o pot stabili decât instanțele de judecată din Republica Moldova, dar nu putem trece cu vederea contextul în care are loc această arestare preventivă și coincidențele care fac puțin verosimilă varianta unei succesiuni de fapte liberă de orice ingerințe exterioare.

Renato Usatîi, președintele Partidului Nos­tru, de stânga, prorus, anunță, în data de 14 octombrie 2015, organizarea unui pro­test la Chișinău pentru a doua zi, care con­sta într-un marș spre sediul Parlamentului Republicii Moldova. Solicitarea protes­ta­ta­rilor: demiterea actualei puteri și or­ga­ni­zarea de alegeri anticipate. Să fie oare o coincidență faptul că, în exact ziua pro­testului, procurorul general al Republicii Moldova, Corneliu Gurin, avea să ceară ri­di­carea imunităţii parlamentare a de­pu­ta­tului Vlad Filat pentru ca acesta să poată fi anchetat, fiind acuzat de implicare di­rec­tă în fraudele de la Banca de Economii?

Ce a urmat pare desprins dintr-un film cu un scenariu destul de cunoscut nouă. Pro­testatarii nimeriți accidental la Parlament chiar în această zi sunt gata să ia cu asalt clădirea Parlamentului în timpul votului. Îndemnați de președintele Partidului Nos­tru, au blocat străzile din jurul clădirii și au început să verifice mașinile pentru a împiedica „evadarea“ deputatului Vlad Fi­lat. Același președinte al Partidului Nos­tru, Renato Usatîi, anunța că va da drept recompensă „un Mercedes nou din salon“ polițistului care-l va aresta pe deputat. Mai mult decât atât, afirma că a pregătit 50 de maşini pentru a bloca ieşirile din ţa­ră pentru ca acesta să nu fugă din țară în România. În tot acest timp, deputatul Vlad Filat se afla în sediul Parlamentului, de unde a și luat cuvântul în apărarea sa, clădirea fiind, de altfel, înconjurată cu for­țe de intervenție și mascați ai Centrului Na­țional Anticorupție. De la tribuna Par­lamentului, deputatul acuzat, Vlad Filat, afirmă că Centrul Național Anticorupţie și Procuratura Generală sunt controlate de oligarhul Vladimir Plahotniuc, despre ca­re presa moldoveană scrie că este un va­j­nic reprezentant al intereselor Federației Ruse în Republica Moldova.

Românii știu cu ce preț și după câți ani de eforturi a ajuns DNA din România la o incredibilă cotă de 63% încredere multă și foarte multă în rândul populației. Ar fi o naivitate să imaginăm instituția an­ti­co­rupție din Republica Moldova chiar și apro­piată ca independență față de politic, așa cum se întâmplă în ultimii ani cu DNA din România. Dar jocul geopolitic îi obligă pe actorii statali și pe reprezentanții lor oficiali la o prezumție de corectitudine. Poa­te că tocmai în asta constă din nou par­șivitatea și, de ce nu, ingeniozitatea Fe­de­rației Ruse, care, iată, cu atât de multă iscusință, e posibil să fi folosit împotriva in­tereselor Occidentului și această armă, justiția și lupta anticorupție, îndelung flu­tu­rată în ultimii ani de țările occidentale.

***

Poate că Federația Rusă a fost prinsă pe pi­cior greșit de evenimentele anilor 1989-1990, dar îndemânarea cu care astăzi re­vine în capul mesei la negocierile geo­po­litice, folosind împotriva Occidentului exact armele pe care acesta le-a folosit în ul­timii ani, ne arată o Federație Rusă de­loc dispusă să accepte chiar și locul se­cund în orice dezbatere și negociere care privește soarta echilibrului de forțe în plan mondial.