De același autor
Avangarda precede apărarea şi manifestul îi e pleonasm. Pe când Europa veche murea, raţiunea se lăbărţa în fascii şi Kultura se dilua în mase, noile valuri ale ism-elor avangarde se izbeau de pereţii Luteţiei cu disperarea libertăţii (pe-atuncea „ism“-ul era de bine). Dintre aceste valuri, dada a fost, cronologic, primul tsunami. Pentru că originea-i trebuia să poarte un nume, Samuel Rosenstock şi-a spus Tristan Tzara („sunt trist în ţară“, clamase cu umor bacovian plecând în Elveţia la 19 ani). De demult pustiită de valurile din Răsărit, Dadacia începea să-şi verse oameni şi versuri spre Vest, într-o mişcare dantescă pliată istoric.
A murit shogunul. Cei trei samurai rămaşi fără stăpân au tras la sorţi. Câştigătorii şi-au făcut seppuku, perdantul a rămas să spună povestea. Pune-te, pune-te, dragă cetitor, în poziţiunea asta: stai într-un loc mic, de unde oamenii pleacă, doar-doar şi-or găsi numele aiurea. Tristan Tzara şi Pic Adrian şi le-au găsit. Vasile Robciuc, născut prea târziu pentru a mai pleca în Vest sau la Ubucureşti, a rămas să povestească şi să fie ca şi necunoscut în ţara lui absurdomută. Vă întrebaţi ce poveste spune el? Cine e Vasile Robciuc? E român? Dacă te iei după nume, unde-o să ajungi, dragă Zenon? Ia΄n ia-o-ntâi cu verbul! Trăieşte Vasile Robciuc la Moineşti, unde Samuel Rosenstock se născuse în 1896. Devot, uşor votiv, Robciuc conduce, de la începutul anilor ΄90, Asociaţia Tristan Tzara şi, tot acolo, scoate Caietele/Les Cahiers/The Note Books Tristan Tzara (publicaţie internaţională pentru studiul Avangardelor contemporane). Primul număr al publicaţiei apăruse în 1998; în 2010 – numerele 31-86, în două tomuri de larg format şi respiraţie, cuprinse în 1.190 de pagini. Un op, ce mai! Un op puţin cunoscut în ţara care cu greu şi niciodată pe de-a-ntregul nu şi l-a asumat pe Tzara. Doar le era alogen rromânilor dârji, ca mulţi dintre avangardiştii – „cosmopoliţi, revoluţionari“ – de origine evreiască. Chiar cogenerilor (cu siguranţă lui Ion Vinea, cu care colaborase la scoaterea efemerei reviste Simbolul, în 1912, în care îşi semna textele cu pseudonimul Samyro), Tzara nu le-a părut a fi „de la noi“, the country that removes its shakers. Caietele Tristan Tzara sunt vorace. Ele regurgitează multilingv (engleză, franceză, română, italiană, germană, portugheză, catalană şi rusă) articole academice, eseuri, manifeste, poeme, traduceri, retroversiuni, interviuri, corespondenţă, note şi liste bibliografice. Ilustraţiile şi textele muzicale le complementează pe cele de mai sus prin plinurile dintre ele.
De unde să apuci Caietele astea, pline, ca o arcă, cu de toate, când îţi ia o lună bună să le citeşte din filă-n scoarţă? Curios, poţi începe cu e-corespondenţa lui Robciuc cu Anne & Michel Sanouillet, Christophe Tzara, Mary Ann Caws, Anne-Elisabeth Halpern, Hélios Azoulay ori Henri Béhar. Cu capriţ anglo, de la cuprinzătoarele liste bibliografice (vol. 2: 1142-77). Sau cu traduceri – Omul aproximativ, Moartea lui Guillaume Apollinaire ori poemele româneşti de juneţe ale lui Tzara, sau, poate, Fucsiada lui Urmuz (date în engleză curată de Julian Semilian); ori traducerile în franceză ale lui Romulus Vulpescu din Urmuz, Geo Bogza şi Ion Horea (?); sau cele în engleză ale Ioanei Cogeanu, ori, în franceză, ale lui Claude Dignoire – şi-ale multor altora. Din valma sutelor de autori, poţi alege să începi sau să sfârşeşti cu Pierre Taminiaux (despre manifeste ca gesturi/geste poetice), cu Ion Pop sau Paul Cernat (despre futurism(ul italian) şi avangardele româneşti), cu Mary-Ann Caws (despre Breton), Alain Bosquet (La nuit, victorieuse du jour), Irina Mavrodin (Exerciţii de uimire), Laurent Gayard (despre Panait Istrati), Sylvano Santini (imaginând avangarda azi), cu Hubert van den Berg (despre caracterul ambiguu al (anti)manifestului dadaist) sau cu Henri Béhar (editorul Operelor complete ale lui Tzara, apărute la Flammarion între 1975 şi 1991, care trimite o scrisoare către Asociaţia de la Moineşti). Ori, poate, cu pictopoeme, caligrame sau dada-poeme (cu ultima strofă din Papillotage-ul lui Şerban Foarţă, de pildă: „Mariposa / papaotl / farfallo... / In Orlamonde / alle Menschen sind so trottel, / ramolli est tout le monde”), ori poeme de Andrei Codrescu sau de alţii, mai puţin cunoscuţi, dedaţi experimentelor pluri-langajiere ori cu un monolog dramatic de George Astaloş, ori cu manifestul Isabellei Krzywtowski sau cu glosele la Tzara ale lui Aurel Rău. Texte originale, traduse sau reluate, texte strălucitoare, inegale sau egale – poţi să le cutreieri cum vrei, ca-n rizom. Pe de o parte, Caietele Tristan Tzara sunt un Rabelais la purtător; un muzeu pe roate; o colecţie eterogenă, excesivă şi uneori întâmplătoare. Textele i se bulucesc în pagină şi paginile gâfâie de-atâtea semne, uneori mici cât puricii în mutuală sufocare; iar uneori gafele tipografice nu sunt pasabile. Pe de altă parte, Caietele sunt proba unei munci imense – şi-ar trebui citite în spiritul, dada, al haosmosului viu detectat şi delectat de tăietura dadaistă şi „cut-up“-ul lui Burroughs, de hazardul fiecărei aruncări de zaruri ori de ochi. Doar dadaismul, esenţa distrugerii vitale a istoriei, e inevitabil Vestului precum daoismul îi e Orientului în-depărtat.
Tzara lansase dadaismul, împreună cu Hugo Ball, Emmy Hennings, Richard Huelsenbeck, Marcel Iancu şi Jean Arp, în Cabaretul Voltaire al neutrului Zürich la început de 1916 (Lenin stătea la o aruncătură de băţ, Joyce la două, Borges la Geneva).
Manifestului dadaist al lui Ball (1916) i se adaugă al său (în 1918, când vremea federativismului dada de la „Voltaire“ trecuse, dar când repeta că „Dada nu semnifică nimic“), căci „dada le aparţine tuturor“; cel puţin aşa le-a răspuns Tzara lui Picabia, Man Ray şi Duchamp în 1921, când aceştia îi ceruseră permisiunea de a folosi numele pentru cercul lor newyorkez. „Dada e futilă, ca tot restul (...) e un microb virgin care, cu insistenţa aerului, penetrează în toate acele locuri pe care raţiunea nu a reuşit să le umple cu vorbe şi convenţii“ (1922). Cum nu poţi fi neastâmpărat prea multă vreme în Elveţia, Tzara şi-a mutat dada-ua la Paris în 1919, unde era aşteptat ca un profet (anti-mesianic, spune Hans Richter) şi ca editor al revistei Littérature împreună cu Breton, Soupault şi Rivière.
De-aceştia s-a rupt mai târziu (în 1927 îi acuza pe suprarealişti de apropierea de comunism, ceea ce, credea el fără să greşească, îi va îmburghezi; apoi şi el a trecut la comunism până când, denunţând invazia sovietică a Ungariei în 1956, s-a exclus) – însingurându-se în mers. „S-a lansat; nu se mai poate opri. Se întoarce: e singur. Nu poţi fi în avangardă singur. Nu poţi fi liber când nu eşti singur“, scria despre el Gil Jouanard.
Dada, ça arrive. //
