De același autor
"Sa lasam justitia sa se pronunte!". Pare de bun-simt, nu-i asa? Unul din principiile de baza ale democratiei este, in fond, suprematia legii. Iar intr-o democratie asezata, vinovatia oricui este probata in fata unui tribunal, dupa un proces corect.
E ceva ciudat insa cu acest principiu, care la prima vedere e atat de rezonabil. De ce tocmai aceia certati cu legea il proclama pe toate posturile de televiziune, cand ies de la Parchet? De ce tocmai partidul care a patronat hotia la o scara pe care nici nu o banuiam posibila il apara cu atata inversunare? Si de ce avocatii-parlamentari in solda marilor corupti se lumineaza la fata atunci cand il aud?
Pentru ca, la urma-urmei, acest presupus principiu nu este decat una din formulele rituale pe care aceasta clasa politica a reusit sa o impuna pe scena publica. Ea nu are de-a face insa cu teoria democratiei sau a statului de drept.
Inainte de a avansa cuvenitele explicatii, sa va mai spun ca am intrebat recent un absolvent de Drept care dintre cele trei puteri in stat este deasupra celorlalte doua. A raspuns fara nici o ezitare: Judiciarul. Ei, doamnelor si domnilor, avem o problema, pentru ca este exact pe dos. Iar problema este ca, in aceasta tara, nici macar cei care trec prin facultatea de profil nu pricep principiile elementare ale ordinii constitutionale. Ce sa ne mai asteptam atunci de la domnii care dau declaratii din usa Procuraturii?
Haideti sa lamurim lucrurile. Exista o putere care este suprema: Legislativul. Motivul e simplu ― pentru ca el face legea de care toti, inclusiv celelalte puteri, sunt obligati sa asculte. Si mai exista o putere care aplica legea. Cum se numeste aceasta?
Daca v-ati grabit sa raspundeti "Puterea Judecatoreasca!", trebuie sa va dezamagesc. Aceasta putere este Executivul. Asa cum ii arata si numele, "executa" legea, altfel spus, actioneaza in numele legii.
Ceea ce publicul si majoritatea clasei politice par sa creada, complet eronat, este ca puterea judecatoreasca "aplica" legea, altfel spus, ca ea "face dreptate". Daca ar fi asa, atunci ar fi plauzibil ca noi sa trebuiasca sa asteptam ca aceasta putere sa se pronunte.
Dar teoria politica si dreptul constitutional ― cel normal, nu acela din scoala sovietica prin care au trecut "expertii" nostri ― ne invata ca nu Judiciarul, ci Executivul este cel care "aplica" legea. Aceasta include retinerea pe baza unei acuzatii cu acoperire in Codul Penal, cercetarea si pedepsirea. Sa luam un exemplu simplu: Popescu fura o paine (previzibil, dat fiind ca Popescu, spre deosebire de personaje gen Nastase, trebuie sa traiasca dintr-un salariu). Executivul constata incalcarea legii, il prinde si il pedepseste, incasand o amenda sau tinandu-l la inchisoare (penitenciarele sunt, si acestea, administrate de Executiv).
Ce rol mai are atunci puterea judecatoreasca? Unul destul de redus: acela de a stabili care este legea incalcata si de a indica pedeapsa corespunzatoare (nu e a o "stabili", pentru ca aceasta este stabilita de Legislativ). Rolul puterii judecatoresti este, asadar, doar unul tehnic si momentan. Chiar si in incinta tribunalului, inculpatul este tot sub autoritatea bratului Executivului. Judecatorul nu face decat sa constate care este legea in cazul pe care il are in fata, dupa care il incredinteaza pe vinovat Executivului. Iata de ce Judiciarul este aproape de nedisociat, in practica, de Executiv, lucru pe care il constatam la autorii clasici in domeniu, cum ar fi Montesquieu, care arata, in Spiritul legilor (1748), ca puterea judecatoreasca are o consistenta "aproape nula". De altfel, in jurisprudenta medievala si moderna Executivul cuprindea in mod formal functia de judecata, lucru vizibil si in atributele traditionale ale oficiului regal.
La origine, ideea dupa care legea e suprema si trebuie lasata sa se pronunte desemna cu totul altceva decat ceea ce incearca sa ne convinga clientii DNA-ului. Teologia politica medievala facea referire la ceea ce numea lex animata, o lege cu suflet, adica una care merge si vorbeste. Cu alte cuvinte, la un om (suveranul), care incarneaza legea. Adica la Executiv. Precum vedeti, exact pe dos fata de ce ne invata la televizor avocatii cu buzunarele doldora.
De aici se desprind doua concluzii. Prima ar fi aceea ca ar trebui sa ne gandim la Executiv mai putin ca la un administrator si mai curand ca la o putere care are in sarcina impunerea legalitatii. In termenii traditionali ai politicii occidentale, Executivul detine "sabia dreptatii". El nu e decat in ordine secunda institutia care face sali de sport sau care plateste alocatii pentru copii. Membrii Executivului sunt cu adevarat, in primul rand, magistrati. Sub acest nume erau de altfel cunoscuti atunci cand s-a inventat teoria separatiei puterilor. Cand Executivul s-a pus in miscare, acesta este deja (sau ar trebui sa fie) un act de justitie.
A doua concluzie este ca pretentiile judecatorilor de a forma o putere care sa cenzureze actiunile celorlalte doua sunt, de regula, nefondate si abuzive. In conditiile din Romania, acest lucru este cu atat mai adevarat cu cat coruptia din instante a ajuns la cota de alarma. Judecatorii au, desigur, un rol precis si important. Ei pot trimite dupa gratii chiar si membri ai Legislativului sau ai Executivului. Dar puterea lor vizeaza acele persoane doar in calitatea lor de persoane private. Ei nu au o autoritate care sa se compare, institutional, cu celelalte doua.
Examinand mai atent asa-numita "putere judecatoreasca", mai constatam un lucru interesant. Am stabilit deja ca judecatorul nu aplica legea, ci doar o constata si o interpreteaza. In realitate, intr-o democratie, puterea sa este inca si mai redusa. Asta e usor de constatat in acele sisteme care au mai pastrat institutia juriului, cum sunt cele din Marea Britanie sau Statele Unite (juriul exista in numeroase alte state civilizate, cum ar fi Franta, Italia, Belgia, doar ca exemplele clasice sunt cele din dreptul anglo-american). Acolo, juriul este cel care judeca, in realitate, pentru ca el da verdictul (iarasi, trebuie spus ca si in Statele Unite exista exceptii, de pilda in legislatia comerciala, dar acestea sunt amanunte peste care vom trece). Judecatorul se asigura ca procesul e organizat corect, calitate in care emite instructiuni formale pentru juriu, dar nu are dreptul sa il influenteze.
Ce inseamna asta? Inseamna ca puterea de judecare nu este, intr-o democratie, incredintata cu totul unei clase profesionale, ci este retinuta, cel putin intr-o anumita masura, chiar de popor. Fondatorii ordinii democratice au realizat foarte bine ca o casta profesionala de juristi poate fi la fel de corupta ca oricare alta.
Mai important, ei stiau ceva ce noi se pare ca am cam uitat. Dreptatea se impune nu ca un rezultat al unei eruditii juridice ― presupunand ca juristii din aceasta tara au vreuna, ceea ce ma indoiesc. Ea se impune mai ales ca un efort de vointa. E spiritul de dreptate acela care trebuie sa ii anime pe oamenii legii si pe cetateni, deopotriva. Cei care ne cer sa "asteptam" si care denunta "circul" mediatic din jurul anchetelor nu vor altceva decat sa nu ne mai exersam aceasta dorinta de dreptate. Sa acceptam ca ea sa fie mimata de o clasa care si-a dovedit de mult reaua-vointa.
