De același autor
Să ni-l închipuim pe domnul Lăzărescu îmbolnăvit de Covid-19. Cu o viață izolată, consolându-se mai mult cu pisicile și băutura, uneori invita la o dușcă câte un vecin. Nici el, nici ei nu-și puneau problema măștii ori a distanței. După câteva zile de dureri de cap și respirație îngreunată, primește de la niște vecini o pastilă pentru imunitate, dar i se face tot mai rău și cheamă Salvarea. E preluat de infirmieri în combinezoane ca de scafandri, pus în izoletă și plimbat pe la câteva spitale unde secțiile de ATI sunt deja pline. În cele din urmă e internat, întins pe burtă și intubat, în comă indusă. A avut și un pic de noroc, întrucât vârsta și comorbiditățile lui îi făcuseră de câteva ori să ezite pe medicii care aveau mai mulți bolnavi gravi decât aparate de ventilație. Oricum, puțini mai cred că va supraviețui mai mult de câteva zile. Nicio rudă nu-l poate vizita, iar probabil nici nu-l vor mai vedea vreodată, nici viu, nici mort, datorită precauțiilor speciale la înhumare în astfel de cazuri.
Acum 15 ani filmul lui Cristi Puiu a înregistrat un real succes de public. Miza filmului era vădită: un om e „ucis” mai întîi în conștiința celorlalți, înainte de a primi lovitura de grație a bolii. Văduv, cu o fiică plecată pe un alt continent, cu o soră cicălitoare într-un oraș îndepărtat, cu vecini care nu-l prea simpatizează, domnul Lăzărescu e deja o prezență stinsă printre semeni. Agravarea subită a bolii îi va face și pe medicii care-l consultă să-l privească drept un muribund care nu mai merită atenție și îngrijire, fiind cel mult o investiție proastă de timp și efort. Nu merită: e bătrîn, e alcoolic, e cu creierul pe ducă. E aproape un hoit. Doar încurcă, deși în trupul lui încă mai palpită o fărâmă de viață.
Ne-am fi așteptat ca „Moartea domnului Lăzărescu” să fie un film redescoperit în vremea actualei pandemii. În primul rând, fiindcă vorbește despre singurătatea bolnavului în pragul morții. A celui izolat – de data aceasta din motive de protecție – de rude și prieteni, condamnat nu doar, dacă va fi cazul, să moară singur, ci și să agonizeze singur, pendulând zile întregi între viață și moarte fără un chip drag în preajmă. În al doilea rând, pentru că descrie un sistem medical puțin pregătit pentru situații de criză, cu atât mai mult dacă e vorba de perioade lungi. Un sistem care deocamdată nu a rezistat decât cu prețul închiderii multor spitale și în detrimentul multor alți bolnavi, cu alte patologii. Și nu în ultimul rând, fiindcă sugerează drama multor bătrâni priviți, cu un cinism cel puțin implicit, ca un balast ori o povară. Când încă nu se știe de ce unii dintre cei infectați cu acest virus mor, iar alții rămân asimptomatici, încercarea de a explica decesele prin comorbidități, de cele mai multe ori asociate cu vârste înaintate, e nu doar un mesaj anxiolitic pentru majoritatea „sănătoasă”, ci și o recunoaștere tacită a inexorabilului. Aceasta în ciuda faptului că speranța de viață a crescut semnificativ și a unui sistem de asistență a vârstnicilor mult mai generos. Nu ne vine să credem, însă, când aflăm că în Italia, o țară cu pretenții, pandemia a generat și cazuri de bătrâni abandonați în azile, flămânzi și fără sprijin. În fața unor situații scăpate de sub control, primul lucru la care sunt tentați să renunțe „tinerii”/„sănătoșii” sunt „bătrânii”/„bolnavii”. De fapt, bătrânii și bolnavii sunt testul umanității noastre. A nu-i proteja pe cât e cu putință e semnul unui colaps moral.
Fiindcă ceea ce observăm în zilele noastre e o dezumanizare mult mai accentuată și mai extinsă decât cea sugerată de filmul lui Puiu. Mulți dintre noi sunt deranjați de măsurile de protecție impuse – cam în toată lumea – de autorități și denunță o așa-numită dictatură sanitară. Surprinzător e, însă, că revolta nu e stârnită la noi atât de corupția specifică stării de urgență, de arbitrariul polițienesc, de incompetența anumitor directori de spitale ori de alte mostre de proastă guvernare, cât de obligativitatea banalei măscuțe ori de interdicțiile menite să întrețină „distanțarea socială”. Altfel spus, ceea ce deranjează e atacul la comoditățile cotidiene, la tabieturile cu care ne-am obișnuit să asociem „plăcerea vieții”. Fără acestea devenim atât de frustrați încât căutăm instinctiv un debușeu de defulare. De fapt, în ciuda a ceea ce credem, simțul nostru moral e debil.
Unii eticieni au criticat pe bună dreptate excesul de emoționalism care ne caracterizează conștiința morală. Empatizăm cu o mulțime de cauze „nobile”, suntem chiar dispuși să facem donații în favoarea lor, dar ne vedem în continuare de viață, fără niciun efort mai serios de a ne confrunta cu realitatea din spatele acelor cauze. Tot ce contează e că ne simțim de partea bună a baricadei, chiar dacă nu facem nimic mai mult pentru a identifica și rezolva vreo problemă comunitară. Îi delegăm mult prea des pe alții. De pildă, plasăm un emoticon înlăcrimat sub postarea de Facebook a vreunui politician cu pretenții ecologiste care se tot pozează țanțoș în fața unor copaci ciuntiți și denunță defrișările ilegale. Mai punem un emoticon, de data aceasta revoltat (împotriva sistemului), la o altă postare a aceluiași politician, care are și pretenții demofile, prin care apără dreptul „săracilor” la impunitate pentru așa-numitul furt de subzistență. Altfel spus, defrișările făcute de „amărâți”, nu de detestabilii capitaliști, nu se pun la socoteală. Chiar dacă sunt majoritare, iar „amărâții”, în realitate, nu-s chiar așa de amărâți. Am fost astfel de două ori mulțumiți că am participat la cauze „bune”, dar ne-a scăpat contradicția că nu poți fi în același timp și avocatul victimei – natura, în speță – și al celor ce-o distrug. Însă conștiința morală nu se activează, cu adevărat, decât operând o alegere într-o lume sfâșiată de contraste, deși atât de mulți dintre noi nu depășim acest prag – este și motivul pentru care prosperă atâția impostori cu pretenții de lideri. Era inevitabil ca situația să nu fie alta în cazul pandemiei, când am sfârșit cuceriți brusc de cauza „libertății” și gata să luptăm cu noua dictatură, deocamdată doar bănuită – noroc cu „prorocii” neamului, care ne pun în gardă. În același timp, dacă s-a nimerit ca vreo vecină să lucreze într-o secție de boli infecțioase, nu ezităm, la nevoie, s-o terorizăm cu anonime amenințătoare. Să ne hotărâm: se cuvine să fim toți „liberi” sau medicii și asistentele nu au acest drept? Și, la urma urmei, ce înseamnă să fii liber? Dacă a purta mască e un semn de sclavie, n-ar trebui să acceptăm nici ghipsul când ne rupem un picior, nici halatul și botoșeii când mergem la maternitate, nici chiar fesul când se face prea frig. Într-adevăr, situațiile sunt diferite, dar doar fiindcă masca e spre binele unor necunoscuți, în timp ce în rest acționăm doar pentru binele nostru sau al celor dragi – de fapt, deseori nici măcar pentru aceștia. Fiindcă accepțiunea pe care o dăm mulți dintre noi acestui minunat concept exclude aproape cu totul vreo urmă de responsabilitate. Spiritul nostru de umanitate se oprește la hotarele eului, cel mult ale celui extins la cei de care depindem emoțional. Unii au propus o formă mai rafinată și seducătoare de iresponsabilitate și au recurs la apologia riscului, făcându-ne să ne simțim ca niște iepuri refugiați în confortul oferit de „religia Siguranței”. Toate bune și frumoase, doar că una e să-ți asumi riscuri pentru tine și alta e să-i supui și pe alții acelorași riscuri. Una este să pilotezi un avion gol și alta unul plin cu pasageri. În fond, se poate vorbi la fel de legitim de „religia Riscului”, nimic mai mult decât o formă secularizată de ordalie.
Să fim realiști și să ne reamintim că omul e o ființă precumpănitor egoistă. Pus într-o situație ca cea actuală, el va numi egoismul „libertate”, iar altruismul îl va cataloga drept „spirit de turmă”. Din acest egoism nu se iese cu bune intenții și emoții „nobile”, ci cu sudoare ascetică. E adevărat că trăim vremuri precumpănitor hedoniste, iar asceza morală e încă privită cu dispreț ca o sechelă a unui trecut detestabil. Dar ceea ce e cel mai surprinzător e că această luptă cu restricțiile e dusă de mulți care se identifică drept creștini, de diverse confesiuni. Aceștia sunt supărați că li s-au închis câteva luni bisericile și casele de rugăciuni, iar în cazul ortodocșilor sunt și frustrați că nu s-au putut împărtăși. E tare ciudat că o confesiune care promovează pe toate canalele imaginea exemplară a călugărului și tradiția duhovnicească a lumii monahale nu susține câteva banale eforturi ascetice adaptate situației. Degeaba mănânci doar pateu de soia și legume fierte în posturi dacă nu ești în stare să suporți o mască de protecție. Degeaba bați zeci de mătănii dacă nu poți renunța (temporar) la câteva tabieturi (fie și religioase). Degeaba rostești ore în șir „rugăciunea inimii” dacă respingi ultragiat ideea unei minime distanțe de protecție. Dacă adevăratul scop al ascezei este să te facă mai responsabil față de semeni, atunci mentalitatea dominantă astăzi denotă o confuzie religioasă. Clamarea dreptului la a nu purta mască ține mai mult de tradiția americană a portului de armă decât de cea filocalică a despătimirii.
Răul pe care putem să-l facem altora e voluntar sau involuntar. Acesta din urmă e uneori mult mai periculos, fiindcă nimic nu ne atenționează cu privire la riscuri. Acum suntem în situația de a ucide un om doar fiindcă nu am fost capabili de o minimă asceză. Nu am vrut să-l ucidem, dar comoditatea noastră egoistă l-a ucis – sau l-a aruncat în brațele disperării într-o secție ATI. În acest „război nevăzut” fiecare dintre noi am ajuns să jucăm zilnic la o ruletă rusească: orice întâlnire umană poate fi fatală pentru cineva, chiar dacă numărul celor cu adevărat afectați e relativ mic. Nici nu e nevoie să facem un măcel, e suficientă o victimă imputabilă neglijenței noastre pentru a ne răni conștiința. Dacă nu vrem să acceptăm o astfel de asceză, măcar să nu ne tot lăudăm cu creștinismul nostru. Suntem doar niște păgâni.
În unele ghiduri turistice despre Marea Britanie e menționată și localitatea Eyam din Derbyshire. În toamna lui 1665, în timpul unei epidemii de ciumă bubonică care izbucnise în Londra, infecția a ajuns aici prin intermediul unei pânze cumpărate din capitală de un croitor local. Parohul William Mompesson a pus atunci în carantină localitatea, astfel încât hrana adusă din afară era lăsată la hotar, fiind plătită cu monede puse în oțet. Au murit atunci 2/3 din locuitori, dar focarul a fost astfel circumscris. Anual se desfășoară o ceremonie locală pentru comemorarea victimelor.
