Lingurița

Împărtășania nu se încheie odată ce lingurița se retrage din gurile noastre, ci doar când faptele sunt pe măsura cerințelor, în tranșeele pestilențiale ale acestei lumi.

Catalin Bogdan 14.04.2020

De același autor

Așa cum pentru o mămică descoperirea unui ac rătăcit de siringă în parcul de joacă al copilului e prilej de angoase infinite, sesizarea nărăvașei lingurițe euharistice a devenit brusc, acum ceva timp, o alarmă epidemiologică. Dar dacă acul în cauză nu prea ar avea ce căuta acolo, ducând inevitabil cu gândul la promiscuitatea incontrolabilă a unui toxicoman, lingurița cu pricina e la locul ei milenar – deși nu tocmai bimilenar, cum s-ar aștepta unii –, cufundată deopotrivă în potirul euharistic și în gurile creștinilor. Cel mult mai iese dincolo de zidurile bisericilor, fapt rar, dar obișnuit în zile de mare praznic, de pildă, când însuși altarul e improvizat în aer liber. Dacă, însă, în acest din urmă caz evlavia de masă suscită nu puțină invidie, în zilele noastre de carantină generalizată respectiva practică, fie și în varianta banală a unei liturghii de cartier în văzul trecătorilor, a ajuns rapid pe lista neagră a virusologilor. De fapt, nu a fost vorba atât de cei oficiali, prea precauți pentru a da verdicte în chestiuni cu implicații politice așa de delicate, cât de cei de la colțul străzii – adică de noi toți –, intrigați vehement de obiceiuri atât de insalubre și de contrare noilor imperative ale igienei publice. Între timp bisericile s-au închis, ca multe alte locuri predispuse aglomerației, vechii tovarăși de liturghie s-au împrăștiat, de voie, de nevoie, iar lingurița a intrat în șomaj tehnic. Ca să fim cinstiți, lingurița nu era prea activă nici înainte de asta. În ciuda diverselor campanii pro-euharistice ale ultimelor decenii, ortodocșii noștri încă se împărtășesc rar și în mică măsură. Liturghii cât mai dese și împărtășanii cât mai rare – aceasta e tradiția încetățenită. Și cum preoții se împărtășesc cu pâine în mână și vin sorbit din potir, ne-am aștepta ca lingurița să tot zacă. De fapt, lingurița e folosită mereu, dar aproape întodeauna numai de preot. Evoluția ritualului euharistic a creat o situație contradictorie. O liturghie e un act pretins dialogic – fără măcar un credincios nici nu se poate desfășura –, dar euharistia a devenit o afacere aproape exclusiv preoțească. Mai concret, înmuierea pâinii în vin se practică din primele secole, cu diverse semnificații simbolice – în anumite cazuri, de pildă, pâinea euharistică era trimisă în locuri unde nu se putea ține o liturghie, iar pusă în vin îi conferea și acestuia din urmă calitate euharistică –, dar generalizarea împărtășirii credincioșilor în lumea bizantină doar sub această formă a trebuit să aștepte trecerea primului mileniu. Astăzi, chiar dacă preotul știe că nu va împărtăși pe nimeni, el trebuie să pregătească bucățile de pâine euharistică pentru credincioși, pe care la final le va consuma tot el, doar că ajutat de linguriță. Prezența linguriței a devenit publicitate pentru un produs mai degrabă inaccesibil.

De ce nu se împărtășesc (mai mulți) credincioși, deși euharistia se prepară special pentru ei? Cu alte cuvinte: cine e de vină pentru o asemenea deturnare? Încet-încet, în primele secole creștine, împărtășania a fost asociată vredniciei – un concept extrem de ambiguu –, astfel încât între creștin și ospățul euharistic s-a interpus o amplă (și inhibatoare) cultură penitențială. Cu toții au contribuit la aceasta, cler și laici totodată, proces aproape inerent cu o teologie (atât de prolixă) a păcatului în fundal. O altă contradicție sare în ochi: preotul liturghisitor, oricât de păcătos ar fi, e obligat să se împărtășească la final, în timp ce credincioșii, fie ei și mai vrednici, dar mai exigenți cu sine (sau doar mai docili față de practica încetățenită), stau departe de linguriță. Obiect care, în timp, a căpătat rolul de instrument ajutător pentru a transporta în siguranță pâinea muiată în vin spre gura credinciosului. Mâna acestuia, care până atunci apuca bucățica de pâine, nu a mai prezentat suficientă încredere. De la mână până la gură riscul de a atenta la sfințenia a ceea ce urma să fie îmbucat devenea mare. Într-un astfel de context (teologic), mai nimeni nu putea garanta că va acționa cu mâinile curate. Lingurița a ajutat la înlocuirea mâinii (păcătoase) cu alta presupus mai demnă, deși hirotonia nu prevedea expres un astfel de rol.

Din perspectivă epidemiologică toate cele de mai sus par, la prima vedere, prea puțin relevante. Spre exasperarea teologilor (și a multor ortodocși), premiza științei e clară: trecută din gură în gură, lingurița euharistică poate răspândi virusul mai ceva decât o banală adunare religioasă, fie ea de șiiți în Qom, de neocatehumeni în Campania, de sectanți în Seul ori de evrei ultraortodocși nu departe de Tel Aviv. Nu mai e vorba doar de particulele (eventual infectate) expirate de alții în proximitatea ta, ci de amestecul mai multor salive în gura fiecăruia. Ca un potențial sărut al morții. Dar cum ar putea trupul și sângele lui Dumnezeu să coexiste, fie și pe o banală linguriță, cu un virus blestemat? Dacă mână celui considerat suprema creație divină – adică omul, cel mai presus de îngeri în opinia patristicii – e nevrednică de a-i apuca trupul, de ce ar fi o bucată de metal mai imună la stricăciunea firii? Se poate concepe lingurița în afara lumii dominate de păcat? Obiectele pot fi sfințite mai ceva decât oamenii? Ciudat Dumnezeu, cel al unei asemenea teologii. În fond, omul e cel ce se impărtășește, nu lingurița. El e menit transfigurării, nu obiectul (supus unei sacralizări îndoielnice).

Să observăm și ce se întâmplă cu omul împărtășit. Dacă e muribund, oare nu mai moare? Dacă e beteag, oare se înzdrăvenește? Dacă e gripat, oare nu mai contaminează pe nimeni? Desigur, se poate întâmpla ca situația s-o apuce pe căi imprevizibile, nimic nu e bătut în cuie. Dar de cele mai multe ori boala își urmează cursul, iar moartea își vede de planurile ei. Dacă împărtășania este medicamentul nemuririi, cum s-ar cuveni înțeles un astfel de proces? Ca o forțare a legilor firii – tot divine, de altfel, chiar dacă perturbate de ticăloșia omului –, ar plusa unii. După cum s-a putut deduce din istorie, însă, strategia soteriologică la care a recurs Dumnezeu nu s-a dovedit nici simplistă, nici comodă pentru om. Acesta din urmă a continuat să se chinuie într-o lume încă desfigurată, trebuind să facă eforturi serioase pentru a se bucura de fructele unui raport mai intim cu cel dintâi. Cu alte cuvinte, sarcinile au rămas împărțite și pe viitor. Dumnezeu nu e tocmai un supra-medic preocupat de vitalitatea trupurilor noastre și nici măcar un supra-psiholog îngrijorat de bunăstarea sufletelor – un concept cam perimat, ce-i drept, dar încă funcțional în lipsă de altceva. Nu că ar fi indiferent la boală ori la tulburarea psihică, dar miza lui pare alta, astfel încât pe acestea mai curând le integrează (nu neapărat remediate) într-o terapie mai complexă – și exasperantă, deseori, pentru nerăbdarea noastră isterică. Metanoia – alt concept venerabil, dar mai bine conservat, ce-i drept prin marginalizare – ar trebui să ofere, printre altele, puterea de a suporta o luciditate sporită în raport cu coruptibilitatea lumii și implicita suferință provocată de aceasta unei inimi despietrite. Un astfel de medicament e sortit cu precădere nu să ne ofere condiții de trai optimale, ci să neutralizeze virusul deznădejdii, vinovat de secreții infinite de nedreptate (cu care ne-am obișnuit, conivenți sau dezarmați, ca și cu poluarea). Marcați de răul pe care ceilalți îl exercită asupra noastră, în mod obișnuit noi înșine îi infectăm mai departe pe alții cu răul pe care-l secretăm. Din abuzați devenim abuzatori. A putea ieși din această dinamică (de tip epidemiologic) – iată spectrul de acțiune clinică al acestui medicament.

Câțiva teologi remarcabili s-au tot luptat cu această pervertire a mizelor euharistice. Alexander Schmemann, rus ortodox stabilit în Statele Unite, a fost unul dintre ei. Metanoia teologică pe care a propus-o are la bază o premiză simplă: în loc să ne concentrăm pe ceea ce precede împărtășania – cât de vrednici suntem, cum să ne purificăm etc. –, am face mai bine să privim la ceea ce ar trebui să-i urmeze. Dacă am participat la un moment ieșit din comun – ineditul duh al unei reuniuni euharistice –, provocarea este de a trăi cotidian după exigențele impuse de această experiență. În urma ei, standardele au crescut brusc pentru cum să ne comportăm cu ceilalți, iar efortul de a le integra vieții noastre nu e unul banal, ci cere multă sudoare înțeleaptă. Din această perspectivă, nu contează cât de des te-ai împărtășit, ci cât de mult te-ai străduit să trăiești ca și în clipa împărtășaniei. Euharistia nu are valoare dacă satisface pofte egoiste (clamate drept duhovnicești), ci dacă ajunge un excepțional impuls moral. E ipocrit să suferi din pricina blocării temporare a accesului la împărtășanie atâta timp cât sunt destule pe care le poți face într-un moment de criză. Din păcate, însă, euharistia a devenit în prea mare măsură, cu complicitatea clerului, un simplu ritual anxiolitic. Dumnezeu ne și apără, dar ținta lui e să ne trimită pe front – metafora belică e ambiguă, indiscutabil, într-o lume însetată de violență, dar nici n-o putem evita. Împărtășania nu se încheie odată ce lingurița se retrage din gurile noastre, ci doar când faptele sunt pe măsura cerințelor, în tranșeele pestilențiale ale acestei lumi.

L-am ispiti pe Dumnezeu transformând împărtășirea cu aceeași linguriță într-o ordalie – cine-i la înălțime duhovnicească scapă, cine nu-i se contaminează, în caz că cineva dintre cei deodată împărtășiți ar fi deja infectat. O astfel de verificare a credinței e diabolică. Cel ce-și asumă riscuri (pentru sine) în folosul altora, fără (pe cât e omenește posibil) să-i amenințe, acela e creștin. În condițiile de acum nu e ușor să faci binele fără a fi, chiar inconștient, și un agent al răului. Dar într-o mare de oameni care se gândesc numai la sine – la sănătatea lor, la afacerile lor, la beneficiile lor politice –, cel care contribuie, într-un fel sau altul, la ajutorarea celor vulnerabili e un om mai bun. Aşa să lumineze lumina voastră înaintea oamenilor, încât să vadă faptele voastre cele bune...

Opinii

RECOMANDAREA EDITORILOR

Bref

Media Culpa

Vis a Vis

Opinii

Redacția

Calea Victoriei 120, Sector 1, Bucuresti, Romania
Tel: +4021 3112208
Fax: +4021 3141776
Email: [email protected]

Revista 22 este editata de
Grupul pentru Dialog Social

Abonamente ediția tipărită

Abonamente interne cu
expediere prin poștă

45 lei pe 3 luni
80 lei pe 6 luni
150 lei pe 1 an

Abonamente interne cu
ridicare de la redacție

36 lei pe 3 luni
62 lei pe 6 luni
115 lei pe 1 an

Abonare la newsletter

© 2020 Revista 22