Un gest de iubire (I)

1. Urâciunea pustiirii

         La sfârșitul lunii martie 2020, în piața pustie și sumbră a Sfântului Petru, un papă singuratic (dar intens mediatizat) se ruga pentru umanitatea încolțită de noul virus. Papa Francisc s-a folosit atunci de imaginea furtunii ce-i amenințase pe ucenicii îmbarcați alături de un Iisus ațipit: „Ne-am regăsit înspăimântați și pierduți, […] cu toții fragili și dezorientați, dar în același timp valoroși și indispensabili, cu toții chemați să vâslim împreună, în căutare de încurajare reciprocă […] am înțeles că nu putem merge mai departe fiecare pe drumul său, ci doar împreună”. Între timp, bisericile catolice, alături de alte lăcașuri de cult, își închiseseră porțile – o situație, orice s-ar spune, traumatizantă, fiindcă nici războaiele nu reușiseră să le pună lacătul. Papa s-a regăsit oarecum în postura pastorului Tomas (din Cei ce se cuminecă, filmul lui Ingmar Bergman din 1963), care, în lipsă de credincioși, se încăpățânează, într-un climat sumbru, să slujească singur într-o biserică pustie. Tocmai îl pierduse pe unul din puținii care-l mai frecventau, pe pescarul Jonas, căruia nu-i putuse alina spaima de un dezastru nuclear și împiedica sinuciderea. Departe, însă, de criza de credință a pastorului suedez, Papa Francisc a conjurat energic „dezastrul viral” prin implicarea sa neabătută în favoarea vaccinării. El s-a exprimat fără ambiguități în acest sens încă de când   primele doze au venit odată cu Crăciunul, promovând vaccinarea tuturor ca pe o datorie etică. A apărut apoi în august, alături de alți cardinali sud-americani, într-un video promoțional în cadrul campaniei „Depinde de tine”, al cărui mesaj era concentrat în cuvinte simple și clare: „a te vaccina e un gest de iubire”. Mai mut decât atât, la întâlnirea de la începutul acestui an cu diplomații acreditați la Vatican, el a îndemnat diferitele guverne ale lumii să implementeze măsuri ferme în privința pandemiei – un apel prea puțin voalat în favoarea obligativității vaccinale la nivel global.  Pentru aproape o cincime din omenire, cine să fie mai convingător decât un papă? O bună parte din episcopat i-a împărtășit argumentul „moral” – preluat, aproape ca un clișeu publicitar, și de mulți atei –, chiar dacă nu lipsesc opozanții ori cei ceva mai reținuți. Nu e lipsit de interes să înțelegem ce l-a împins pe Papa Francisc într-o asemenea direcție. Dincolo de judecata morală, de sensibilitatea socială – dezmoșteniții sorții riscă, încă o dată, să rateze beneficiile civilizației – ori de biografie – amintirile din copilărie legate de vaccinul dat de mamele argentiniene îndulcit cu zahăr –, nu trebuie ignorat orizontul cultural care a favorizat o astfel de mentalitate, astăzi atât de ușor împărtășită.

            Între timp, ușile bisericilor s-au redeschis, dar nu toți cei ce le călcau înainte pragul au fost la fel de bineveniți. Nevaccinații – o nouă minoritate pe harta lumii „civilizate” – s-au trezit, treptat, puși la colț, dacă nu chiar lăsați pe dinafară. Încă de pe 17 decembrie 2020, Papa Francisc a pregătit terenul, aprobând o notă a Congregației pro doctrina fidei menită să risipească reținerile față de fetușii avortați din spatele vaccinurilor – o precizare utilă după decenii de propagandă susținută împotriva avortului. Vaticanul a fost apoi primul stat al lumii care a impus, printr-un decret din 8 februarie 2021, vaccinarea obligatorie a „cetățenilor”, „rezidenților” și „personalului de serviciu” , sub amenințarea unor „sancțiuni administrative” – observăm, după un an, cum au crescut atât cerințele (prin doza a treia), cât și pedepsele (prin suspendarea retribuției). A urmat o redutabilă moral suasion, în întreaga lume, pentru a impune vaccinarea în rândurile clerului său, cu mici variații de intensitate în funcție de episcopul locului. N-au fost păsuiți nici seminariștii, ca la Milano ori la Pontifical North American College din Roma. Tot toamna a venit rândul gărzilor elvețiene, cei refractari fiind constrânși să-și lepede costumele fistichii și să ia calea Alpilor. În același timp, liderii episcopilor italieni, într-o misivă colegială, au recomandat energic vaccinarea diaconilor, cateheților, profesorilor parohiali, coriștilor, instrumentiștilor, cantorilor, voluntarilor implicați în activități parohiale caritative, culturale ori sportive – practic a tuturor celor ce însuflețesc viața eclezială. De asemenea, au îndemnat corpul episcopal să promoveze activ vaccinarea tuturor credincioșilor (și, eventual, să organizeze întâlniri lămuritoare cu „experți”) – apelul a fost reluat la sfârșitul anului de președintele episcopilor europeni, cardinalul Jean-Claude Hollerich, în tandem cu președintele Conferinței Bisericilor Europene, pastorul Christian Krieger. Arhiepiscopul de Poznań, Stanisław Gąnechi, liderul episcopilor polonezi, a catalogat vaccinul drept un dar divin, în timp ce cel de Varșovia, Kazimierz Nycz, a deschis porțile celei mai mari biserici a capitalei, cea a Proniei Dumnezeiești, pentru amenajarea unui centru vaccinal. Și în alte țări vaccinarea a pătruns, cu siringile și medicii săi, în biserici – în oratorii, săli de catehism, dar chiar și în spații liturgice. Dincolo de ocean, la Chicago, cardinalul Blase Cupich nu doar a impus vaccinarea întregului cler și a angajaților laici, dar s-a și războit cu National Catholic Bioethics Center pentru a exclude excepțiile religioase – o specialitate americană – la vaccinare. La tropice, în Puerto Rico, episcopii au fost la fel de fermi, dar au impus și câte un special țarc eclezial pentru nevaccinații fiecărei parohii, cu precizarea că „nu există niciun temei în învățătura morală a Bisericii pentru a refuza vaccinarea”. Nu departe de noi, cardinalul Vienei, finul teolog Christoph Schönborn, n-a ezitat să-l înlocuiască pe capelanul polițiștilor austrieci din pricina împotrivirii sale la obligativitatea vaccinală, care nu putea decât „să dăuneze relațiilor dintre Biserică și Stat” – diaconul cu pricina, Uwe Eglau, îl invocase drept pildă pe compatriotul Franz Jägerstätter (beatificat de Benedict al XVI-lea), executat în 1943 pentru a fi refuzat să lupte în favoarea Germaniei naziste. În apropiata Croație, la sfârșitul anului trecut, episcopii au trecut, de la o lună la alta, de la opoziția (plină de îngrijorare) față de obligativitate, chiar și în formele sale implicite, la înfierarea credincioșilor care o combat printr-un „abuz de simboluri creștine” și la deprecierea libertății de conștiință în caz de „orbire” morală – ceea ce a echivalat cu o mână întinsă guvernului. Ceva mai în nord, arhiepiscopul de Bratislava a impus vaccinarea pentru participarea credincioșilor la vizita papală în Slovacia, dar dezinteresul acestora de a se programa a condus în cele din urmă la îngăduirea testării, chiar dacă nevaccinaților li s-au rezervat țarcuri speciale – cei vaccinați puteau să se amestece cu ei, dar nu invers. Episcopul unei dioceze sufragane Arhiepiscopiei de Napoli a interzis preoților, călugărilor și laicilor nevaccinați să împartă credincioșilor ostia euharistică. Dincolo de inițiativele instituționale, care au implementat politica de fier a Suveranului Pontif, n-au lipsit cele personale. Unii preoți au afișat pe ușile bisericilor mesaje menite să descurajeze intrarea nevaccinaților, iar alții au condiționat spovedaniile de vaccinare. Într-o parohie de lângă Pavia, câțiva enoriași care nu-și simpatizau preotul au prins din zbor ocazia unei omilii care amintea, în treacăt, de discriminarea asociată vaccinării și au înscenat la fața locului un mic protest (intens mediatizat). Stareța unei mănăstiri de lângă Vicenza, în schimb, s-a trezit denunțată ca nevaccinată de propriul frate, medic pensionar, într-o scrisoare (publică) adresată episcopului local. Vaccinul pare astfel să se adauge insidios botezului ca „certificat” de liberă trecere spre Biserică. Ceea ce va da ceva bătaie de cap canoniștilor, care ar putea ajunge să echivaleze nevaccinarea cu un impediment la slujire ori la împărtășanie – indiscutabil, niște surprinzătoare inovații istorice, nu lipsite însă de teologi gata să le justifice. Cum e cazul monseniorului Mauro Cozzoli, profesor de teologie morală la Pontificia Università Lateranense, duhovnic al medicilor romani și proapsăt „inchizitor” pro doctrina fidei, care, în chip doct, a legitimat preferința pe care medicii ar fi chemați s-o acorde în îngrijirile lor vaccinaților – între timp, până să se clarifice teologii, în Italia se înmulțesc cazurile de pacienți nevaccinați neglijați în spitale, unii chiar decedați. Obișnuiți, timp de două milenii, cu faptul că doar păcatul îl poate (eventual) îndepărta pe catolic de Biserică, asistăm astăzi la introducerea intempestivă a unuia nou pe lista celor capitale: nevaccinarea voluntară. 

            Această situație e cu atât mai surprinzătoare cu cât, pe drumul de întoarcere din Ungaria, la mijlocul lunii septembrie a anului trecut, într-o conferință de presă dincolo de nori, Suveranul Pontif a precizat că n-a „oprit pe nimeni vreodată de la împărtășanie”. Afirmația (îndrăzneață dogmatic, dar în consonanță cu pastorația sa vehement inclusivă) a fost făcută în contextul unei inițiative a episcopilor americani de a-l exclude de la ospățul euharistic pe președintele Joe Biden, vinovat, în ochii lor, de a se opune oricărei limitări a dreptului la avort. Pentru un catolic o asemenea „dietă” nu reprezintă un simplu moft, ci echivalează cu o semi-excomunicare – nu întâmplător, papii și episcopii au tot folosit de-a lungul istoriei acest eficace instrument de presiune. Bunăvoința actualului papă a fost confirmată apoi, la sfârșit de octombrie, între patru ochi, chiar impricinatului, care s-a grăbit să ne anunțe „certificatul” de bună-purtare primit de la însuși vicarul lui Hristos. În consecință, în biserica romană San Patrizio – nu întâmplător, date fiind originile sale irlandeze –, catolicul președinte a primit și ostia. O ostie care pentru alții, în schimb, riscă să ajungă, din pricina unui păcat imaginar, doar un miraj.

 2. Abjurarea lui Bellarmino

Pe 10 noiembrie 1979, printre cardinalii care-l onorau pe Albert Einstein în cadrul Academiei Pontificale de Științe, proaspătul papă Ioan Paul al II-lea anunța revizuirea „cazului Galilei”. Conștient de publicitatea negativă pe care abjurarea forțată a savantului italian continua s-o reprezinte – după câteva veacuri de propagandă ostilă – pentru un catolicism în defensivă, surprinzătoarea sa inițiativă, cu scontate valențe mediatice, făcea parte dintr-o mai amplă strategie apologetică, menită să realizeze „fructuoasa împăcare dintre știință și credință, dintre Biserică și lume”, cea care „să deschidă ușa unei viioare colaborări”. Pe 3 iulie 1981 a fost instituită, în acest scop, o „comisie pontificală”, care și-a prezentat concluziile după mai mult de un deceniu de activitate, pe 31 octombrie 1992. A fost vorba de o sobră, dar fermă mea culpa, una dintre multele cu care Ioan Paul al II-lea și-a împânzit pontificatul. Biserica, din bastion reacționar în calea progresului, căuta în acest mod cauze de împărtășit cu „lumea”, pentru a-și recăpăta, măcar în parte, o influență de mult timp în criză. Și astfel a devenit Galilei din „martir” al științei în vremuri obscurantiste un „profet” al științei „catolice”, împiedicat în demersurile sale vizionare de o pastorație prea rigidă.

            În acest deceniu de „rejudecare” a procesului au fost audiate diverse voci. Printre acestea s-a numărat și cea a lui Paul K. Feyerabend, un celebru și original epistemolog, care și-a exprimat punctul de vedere în cadrul unui congres desfășurat în 1984 la Cracovia – intervenția de atunci,  „Galileo și tirania adevărului”, a fost reluată în volumul său Farewell to Reason din 1987. În mod surprinzător, el a invocat „echilibrata înțelepciune” a lui Bellarmino, unul din „inchizitori” implicați în caz, și a apărat dreptul (și datoria) Bisericii de „a critica atât anumite rezultate științifice, cât și rolul științei în cultura noastră”. Mai mult decât atât, el a deplâns lașitatea și oportunismul contemporanilor: „Păcat că Biserica de azi, speriată de gălăgia făcută de lupii științifici, preferă să urle împreună cu ei în loc să-i învețe bunele maniere”. În opinia sa lucidă și de bun simț, știința e doar un domeniu al culturii umane, nu temeiul ei, iar pretențiile de autoritate ale adevărului „obiectiv” nu denotă decât o periculoasă și dezumanizantă idolatrie scientistă. Savantul italian – pe care îl simpatiza ca temerar inovator și a căruia pildă a folosit-o pentru a-și susține originala teză din cea mai cunoascută carte a sa, Against Method (1975) –, devenit între timp „Sfântul Galileo”, ”patronul” noului cult idolatru, „nu revendica doar libertatea de a-și publica rezultatele, el dorea în același timp să le impună celorlalți. În această privință era la fel de dogmatic și de totalitar ca mulți profeți moderni ai științei”. A ignora ansamblul de valori care stau la baza unei existenței umane „satisfăcătoare” în favoarea simplelor „fapte” invocate de scientiști nu poate decât submina conviețuirea și calitatea vieții.

            Galilei și Bellarmino – care și el îl simpatiza pe savant – reprezentau, consideră Feyerabend, două „tradiții” concurente în privința „rolului experților în societate”: „Conform primei tradiții, societatea trebuie să se adapteze cunoașterii în forma în care aceasta e prezentată de savanți. Această tradiție a fost apărată de Galileo. […] Pentru cea de-a doua tradiție, cunoașterea științifică e prea specializată și legată de o viziune asupra lumii prea restrânsă pentru a fi absorbită ca atare de societate. Trebuie să fie examinată, trebuie să fie judecată dintr-o perspectivă mai amplă care să cuprindă problemele umane și fluxul de valori asociat acestora, iar pretențiile sale de a reprezenta realitatea trebuie modificate în așa fel încât să devină compatibile cu aceste valori. De pildă: suferința, sentimentele de prietenie, teama, fericirea și nevoia de mântuire, înțeleasă în termeni mundani sau transcendenți, joacă un rol important în viața oamenilor. Sunt realități de bază.” În fond, știința a tot încearcat să ia locul de altădată al religiei și „nici măcar climatul liberal al epocii moderne nu i-a împiedicat pe savanți să revendice același tip de autoritate pe care o deținea de fapt Bellarmino, dar pe care o exercita cu mult mai multă înțelepciune”.

            Dar ar fi fost oare Galileo mai norocos dacă s-ar fi născut cu câteva secole mai târziu? Probabil că nu: „Acest Galileo modern va descoperi că argumentele sunt rareori suficiente pentru a ți se accepta ideea și a primi finanțări pentru ea. Ideea trebuie să se adapteze ideologiei institutului care se presupune că trebuie s-o absoarbă și trebuie să fie conformă modului de cercetare din institut. Și nu există indivizi cărora să le poată explica sugestiile sale și pe care să-i poată educa în modul său de gândire, ci comitete anonime, care deseori sunt pline de incompetenți care-și consideră ignoranța măsura lucrurilor. […] Restricțiile administrative care apasă asupra unui savant sunt desigur comparabile cu cele din vremea lui Galileo. Dar în timp ce vechile restricții care emanau din partea Bisericii se prezentau sub forma unor reguli explicite, precum regulile Conciliului Tridentin, restricțiile moderne sunt deseori implicite, neprecizate deplin în toate detaliile. Există multe sugestiii și multe insinuări, dar fără un codice care să poată fi consultat și chiar criticat și îmbunătățit. Și în acest caz procedura Bisericii era mai directă, mai cinstită și cu siguranță mai rațională.”

            Într-o carte apărută postum în italiană cu titlul Ambiguità e armonia (1996), care avea la bază lecțiile ținute în 1992 la Universitatea din Trento sub genericul What is Knowledge? What is Science?, Feyerabend revenise la „cazul Galilei” pentru a ilustra raportul atât de sinuos dintre „cunoaștere și adevăr”: „cunoașterea e [...] o rețea complicată de principii teoretice și abilități practice, aproape corporale, și nu poate fi înțeleasă luând în considerare doar teoriile. Mare parte a celor mai cunoscute expuneri științifice și multe analize filozofice sunt prin urmare simple himere. Sunt distorsionate și înșelătoare ca o istorie a artei care ar considera tablourile drept niște  fenomene naturale de un tip aparte, fără a menționa vreodată pe indivizii care-și petreceau timpul în preajmă în timp ce acestea erau pictate”. Printre aspectele de acestă factură ce se cuvin a fi luate în calcul se regăsesc „în mod special regulile argumentării. Se puteau distinge trei tipuri de argumentare: demonstrația, argumentele dialectice și cele retorice. Demonstrația pornea de la premize adevărate bine întemeiate și conducea la rezultate adevărate bine întemeiate. Aristotel a explicat regulile demonstrației în Analiticile sale. […] Argumentul dialectic se slujea de păreri obișnuite provenite de la învățați și de la simțul comun și încerca să ajungă a adevăr prin intermediul lor. Trecea de la o părere la alta până ce (momentan) rămânea una singură. Aristotel a explicat argumentele dialectice în Topicele sale. În plus, existau și argumentele retorice sau „relațiile publice”, cum sunt numite astăzi. Argumentele retorice aveau drept scop să facă acceptată de către adversari o anumită opinie independent de adevărul sau falsitatea sa, fără a renunța totuși la termenii de „adevăr” și „falsitate”. [...] Prin urmare, în prezentarea ideilor sale scriitorul putea alege între demonstrație, dialectică și retorică. Unii autori susțin că recursul la retorică a luat amploare în timpul dezbaterii cu privire la Copernic, nu doar  datorită lui Galileo, ci și a opozanților săi, iar de atunci a tot crescut.” Astăzi a ajuns la dimensiuni monstruoase, am putea adăuga, în așa măsură încât de cele mai multe ori suntem „seduși și abondonați” de o știință mult prea sexy. În plus, spectaculosul progres științific ne-a făcut mai ignoranți decât strămoșii noștri, prin urmare mult mai dependenți de „experți” și prea puțin capabili de a le verifica „priceperea” – suntem condamnați să-i credem pe cuvânt. Iată ultimul schimb de replici al volumului citat (care integrase și dialogurile cu publicul): „ – În viața de fiecare zi se întâmplă des să se facă apel la tehnologie fără a avea cea mai mică idee de ce anume se află în spatele ei. Știința produce efecte asupra vieții cotidiene prin intermediul unor obiecte a căror funcționare de obicei n-o înțelegem, chiar dacă suntem cu totul în măsură să ne slujim de ele. –  Exact, e ceea ce se întâmplă cu un aparat tv: putem să-l deschidem, să-l închidem, să alegem canalul, dar nu știm ce se întâmplă în cutia aceea. Nu a fost mereu așa. Nu cu mult timp în urmă, mulți erau în măsură să-și repare propriile mașini sau radiourile. […] Astăzi tehnologia încurajează ignoranța.”

  Într-o prelegere ținută în 1990 la Universitatea La Sapienza din Roma, cardinalul Ratzinger, pe atunci doar „mare inchizitor” în fruntea Congregației pro doctrina fidei, a citat un scurt pasaj din vechea conferință (din 1984) a lui Feyerabend. Apelul la luciditate al celor doi nu a mai contat în cele din urmă în fața strategiei mediatice alese de Ioan Paul al II-lea. Devenit succesorul acestuia din urmă, Benedict al XVI-lea a dorit în 2008 să revină la același ateneu universitar, dar un vehement „protest studențesc” (instigat de o parte a corpului profesoral) l-a întors din drum. Mai mult decât atât, a trebuit să se „lepede” de orice conivență „antiștiințifică” cu incriminatul epistemolog – după cum se vede, cultul „Sfântului Galileo” se dovedește mai în vogă ca nicicând. În fond, a ajuns și el să repete „abjurarea” tardivă a lui Bellarmino, decisă de Vatican în 1992. O abjurare care privează lumea contemporană de acea voce a Bisericii – „echilibrată”, „înțeleaptă” și „mai rațională” – în măsură să ne protejeze de excesele și derapajele idolatriei scientiste.