De același autor
Alegerea este un drept existenţial pe care-l avem, dar pe care nu-l exercităm întotdeauna, refuzându-ne şansa de a fi ceea ce putem fi. Alegerea reuneşte dilema şi responsabilitatea. Alegerea politică este un caz particular al întâlnirii dilemei şi responsabilităţii atât pentru cei care concurează, cât şi pentru cei care votează. Această joncţiune este dureros de evidentă în cazul alegerilor preliminare din SUA. Ca unul care voi vota din nou în noiembrie, sunt atent la faza preliminară. Dar a fi atent nu este egal cu a fi obiectiv sau cu a avea o imagine cuprinzătoare a procesului. Complexitatea, bogăţia şi dinamica vieţii politice americane copleşesc resursele de observare nu doar ale unei persoane, ci ale unor grupuri şi instituţii de cercetare specializate în domeniu. Garrison Keillor, un talentat artist şi autor radio de la NPR (National Public Radio), care bate America în lung şi-n lat de câteva zeci de ani, aprecia cu umor că demersul de cunoaştere a realităţii politice are o limitare structurală - fiindcă autorul trăieşte „in a buble“ (într-o bulă). Eu, ca un relativ recent naturalizat (nepotrivit termen pentru un proces prin excelenţă cultural), trăiesc chiar mai puternic acest sentiment.
Sunt comunităţi, de diferite mărimi, care există fiecare în „bula“ ei chiar în această lume superconectată prin Internet, Cloud şi Google. O lume de „bule“ conectate şi din ce în ce mai observabile.
Ce cred că am observat în acest proces al alegerilor preliminare care se apropie de un moment crucial? Multe, dar următoarele mi se par a fi mai relevante.
Alegerile preliminare ale SUA sunt doar o fază dintr-un proces de selecţie extrem de exigent, competitiv şi dificil care testează atent toţi candidaţii din mai toate punctele de vedere. Pentru aproape toţi participanţii, această fază nu este nici pe departe prima, dar poate fi ultima.
Anul acesta, procesul preliminar pare a fi cel mai aspru, derutant, surprinzător şi tensionat din ultimii 24 de ani. Din interiorul „bulei“ din care observ acest lucru pare a fi adevărat pentru ambele versante politice (democrat/republican). În partea democrată, cei doi candidaţi – Hillary Clinton şi Bernie Sanders – s-au acuzat reciproc ca fiind necalificaţi pentru poziţia de preşedinte. Noutatea este dată de trecerea de la orientarea spre alegerea celui mai bun la tentative de a-l prezenta pe oponent ca fiind net necalificat, deci contracandidabil. Descalificarea publică reciprocă a fost urmată, probabil la sfaturile echipelor de experţi, de repararea daunelor politice prin afirmarea unei unităţi de principiu între concurenţi. Semantic şi logic, unitatea concurenţilor şi descalificarea lor reciprocă nu fac casă bună – chiar trimit la diagnosticianul politic Caragiale. În partea republicană, noutatea este dată de lansarea unei tactici obstrucționiste. În limbaj comun, ea sună cam aşa: pentru că n-am şanse să câştig direct procesul de selecţie, voi (vom) bloca şansele tale. S-a creat chiar o grupare numită „never-Trump“. Jocul la obstrucţie – care este radical diferit de jocul la câştig – a fost evident practicat de Ted Cruz şi John Kasich împotriva lui Donald Trump. Trump conduce substanţial cursa pe acest versant, fiind „front runner“. Obstrucţia nu este creatoare, nu are cum să fie.
Ambele cazuri trimit automat la tendinţele şi valorile culturale majore, care sunt istoric constitutive pentru societatea americană. Cred că efortul de citire a celor două versante este una dintre trăsăturile dilemei fiecărui alegător de azi.
Dar care este rolul presei în acest proces? Presa („bula“ mea este NPR) declară „noi informăm, voi decideţi“, dar practică, după cât ascult eu, cu precădere dădăcirea politică. De înţeles că şi cei din presă au şi ei „bula“ sau „bulele“ lor. De înţeles că şi cei din presă fac erori freudiene, unele de mare adâncime, precum o comentatoare care a spus „money people“, în loc de „many people“ (e o distanţă de la oameni bani la oameni mulţi). Se întâmplă. În ani, am adunat multe exemple de acest fel. Dar faptul că NPR face de mult şi sistematic elogiul activiştilor mi se pare a fi o mare eroare conceptuală şi o dovadă a ignorării rolului lor dezastruos în toate fostele ţări comuniste. Eroarea conceptuală este intim legată de presupunerea că oamenii au nevoie de cineva - de un activist - care să le arate ce e bine, pe cine să aleagă şi mai ales să-i pună în mişcare. Se neagă natura activă a omului, de fapt, a oricărei fiinţe care este încă vie. Sigur că modelele valorice inspiră, dar ele fac acest lucru tocmai pentru că respectă natura activă, demnitatea şi responsabilitatea fiecăruia. Activistul/activista, de regulă, nu se autosusţin, dar vor să controleze destinele altora. Cred că „activistul“, conceptual şi încarnat, este potrivnic spiritului şi valorilor americane precum: libertatea individului, tendinţa de autorealizare şi dreptul de a-şi căuta fericirea, spiritul întreprinzător şi inventiv, dorinţa şi mândria de apartenenţă la o realitate mai mare ca el, o realitate comunitară care cuprinde conştiinţe ce se respectă.
Din „bula“ mea, observ că alegătorul de rând, indiferent cum este acum (de la furios la încântat), are o relaxare care-i este acordată nu numai de puterea interioară, ci şi, uneori mai ales, de sistemul democratic american, de instituțiile acestuia, de un optimism cultural.
Azi, la început de mai, când impredictibilitatea rezultatelor acestor alegeri este, pentru unii, o sursă de anxietate, privesc cu încredere spre alegerile din noiembrie, când voi vota din nou.
Dubuque, 2 mai 2016
