Alegeri politice: dileme şi tactici

Alegerea este un drept existenţial pe care-l avem, dar pe care nu-l exercităm înt­ot­dea­u­na, refuzându-ne şansa de a fi ceea ce putem fi. Alegerea reuneşte dilema şi res­pon­sa­bi­li­ta­tea. Alegerea politică este un caz particular al întâlnirii dilemei şi responsabilităţii atât pen­tru cei care concurează, cât şi pentru cei care votează. Această joncţiune este dureros de evi­dentă în cazul alegerilor preliminare din SUA. Ca unul care voi vota din nou în noiembrie, sunt atent la faza preliminară. Dar a fi atent nu este egal cu a fi obiectiv sau cu a avea o imagine cuprinzătoare a procesului. Com­ple­xi­tatea, bogăţia şi dinamica vieţii politice ame­ricane copleşesc resursele de observare nu doar ale unei persoane, ci ale unor grupuri şi instituţii de cercetare specializate în domeniu. Garrison Keillor, un talentat artist şi autor ra­dio de la NPR (National Public Radio), care ba­te America în lung şi-n lat de câteva zeci de ani, aprecia cu umor că demersul de cu­noaş­tere a realităţii politice are o limitare struc­tu­rală - fiindcă autorul trăieşte „in a buble“ (în­tr-o bulă). Eu, ca un relativ recent naturalizat (nepotrivit termen pentru un proces prin ex­celenţă cultural), trăiesc chiar mai puternic acest sentiment.

Sunt comunităţi, de diferite mărimi, care exis­tă fiecare în „bula“ ei chiar în această lume superconectată prin Internet, Cloud şi Google. O lume de „bule“ conectate şi din ce în ce mai observabile.

Ce cred că am observat în acest proces al ale­ge­rilor preliminare care se apropie de un mo­ment crucial? Multe, dar următoarele mi se par a fi mai relevante.

Alegerile preliminare ale SUA sunt doar o fază dintr-un proces de selecţie extrem de exi­gent, competitiv şi dificil care testează atent toţi candidaţii din mai toate punctele de ve­dere. Pentru aproape toţi participanţii, aceas­tă fază nu este nici pe departe prima, dar poa­te fi ultima.

Anul acesta, procesul preliminar pare a fi cel mai aspru, derutant, surprinzător şi tensionat din ultimii 24 de ani. Din interiorul „bulei“ din care observ acest lucru pare a fi adevărat pen­tru ambele versante politice (democrat/re­publican). În partea democrată, cei doi can­di­daţi – Hillary Clinton şi Bernie Sanders – s-au acu­zat reciproc ca fiind necalificaţi pentru poziţia de preşedinte. Noutatea este dată de trecerea de la orientarea spre alegerea celui mai bun la tentative de a-l prezenta pe opo­nent ca fiind net necalificat, deci contra­can­didabil. Descalificarea publică reciprocă a fost urmată, probabil la sfaturile echipelor de ex­perţi, de repararea daunelor politice prin afir­marea unei unităţi de principiu între con­cu­renţi. Semantic şi logic, unitatea concurenţilor şi descalificarea lor reciprocă nu fac casă bu­nă – chiar trimit la diagnosticianul politic Ca­ra­giale. În partea republicană, noutatea este dată de lansarea unei tactici obstrucționiste. În limbaj comun, ea sună cam aşa: pentru că n-am şanse să câştig direct procesul de se­lec­ţie, voi (vom) bloca şansele tale. S-a creat chiar o grupare numită „never-Trump“. Jocul la obstrucţie – care este radical diferit de jo­cul la câştig – a fost evident practicat de Ted Cruz şi John Kasich împotriva lui Donald Trump. Trump conduce substanţial cursa pe acest versant, fiind „front runner“. Obstrucţia nu este creatoare, nu are cum să fie.

Ambele cazuri trimit automat la tendinţele şi valorile culturale majore, care sunt istoric constitutive pentru societatea americană. Cred că efortul de citire a celor două versante es­te una dintre trăsăturile dilemei fiecărui ale­gător de azi.

Dar care este rolul presei în acest proces? Presa („bula“ mea este NPR) declară „noi in­formăm, voi decideţi“, dar practică, după cât ascult eu, cu precădere dădăcirea politică. De înţeles că şi cei din presă au şi ei „bula“ sau „bulele“ lor. De înţeles că şi cei din presă fac erori freudiene, unele de mare adâncime, pre­cum o comentatoare care a spus „money people“, în loc de „many people“ (e o dis­tan­ţă de la oameni bani la oameni mulţi). Se în­tâm­plă. În ani, am adunat multe exemple de acest fel. Dar faptul că NPR face de mult şi sistematic elogiul activiştilor mi se pare a fi o mare eroare conceptuală şi o dovadă a ignorării rolului lor dezastruos în toate fostele ţări comuniste. Eroarea conceptuală este in­tim legată de presupunerea că oamenii au ne­voie de cineva - de un activist - care să le ara­te ce e bine, pe cine să aleagă şi mai ales să-i pună în mişcare. Se neagă natura activă a omului, de fapt, a oricărei fiinţe care este în­că vie. Sigur că modelele valorice inspiră, dar ele fac acest lucru tocmai pentru că res­pectă natura activă, demnitatea şi responsabilitatea fiecăruia. Activistul/activista, de regulă, nu se autosusţin, dar vor să controleze destinele al­to­ra. Cred că „activistul“, conceptual şi în­carnat, este potrivnic spiritului şi valorilor ame­ricane precum: libertatea individului, ten­dinţa de autorealizare şi dreptul de a-şi căuta fericirea, spiritul întreprinzător şi inventiv, do­rinţa şi mândria de apartenenţă la o realitate mai mare ca el, o realitate comunitară care cuprinde conştiinţe ce se respectă.

Din „bula“ mea, observ că alegătorul de rând, indiferent cum este acum (de la furios la în­cântat), are o relaxare care-i este acordată nu numai de puterea interioară, ci şi, uneori mai ales, de sistemul democratic american, de instituțiile acestuia, de un optimism cul­tural.

Azi, la început de mai, când impredictibilitatea rezultatelor acestor alegeri este, pentru unii, o sursă de anxietate, privesc cu încredere spre alegerile din noiembrie, când voi vota din nou.

Dubuque, 2 mai 2016