Eu plec, Românie. Tu rămâi!

Cuplată la centura de siguranță, dis-de-dimineață pe 16 august, priveam răsăritul așteptând decolarea. Mă gândesc la cum au trecut anii și cum balanța se va înclina mai mult către țara de adopție.

Cătălina Florescu 31.08.2021

De același autor

Pentru că la 23 de ani în 1998 îmi luam licența, mă măritam și împachetam pentru Statele Unite ale Americii. Ce vară intensă! Scriam teza de licență pe romanul Păsările de Alexandru Ivasiuc. Nu părăseam țara pentru că n-o iubeam, aveam categoric în sânge dorul de ducă moștenit pe linie paternă, altcevaul pe care voiam să îl gust departe, moștenit pe linie maternă. Ceea ce nu aveam să știu era că voi fi plecată pentru atâția ani. În literatură, orice eroină suferă obstacole. În cazul meu, m-am rătăcit și nu reușesc să dau de poteca aia magică, ascunsă, care să mă aducă acasă.

„Ete, fleoșc! Nu vezi poteca. Sanchi”.

Mă uit în stânga, în dreapta, habar n-am cine mi-a vorbit. Poate aud voci.

„N-auzi nimic, dragă, sunt eu, România!”

Vedeți ce se întâmplă când nu îți măsori vorbele, când nu le ții pe papile până să se spargă înțelesurile? Știu, vorbeam cu România înaine de decolare. Și România a prins viață. Vara asta a fost plină de amici, spectacole, deplasări. Aveam nevoie de un surplus de energie pentru ce se va schimba radical în viața mea.

Deja avionul a decolat. De sus, nu mai disting ce e acasă. Clădiri, petice de pământ, nori. Aș sta suspendată câteodată dacă aș putea. Dacă îmi mai fac singură scenarii încuietoare risc să mă transform în Greta, eroina din piesa-monolog a Anei Sorina Corneanu, pe care am văzut-o la TNB vara asta.

La Berca, Buzău, cu mătușa Lilica

Când ajung acasă trebuie musai să bifez: un teatru, un borș de pește cu mujdei, o expoziție la MNAC, pufuleți, seri alături de amici, cimitirul, faleza și monumentul la Tulcea. „Hai să vorbim despre viață”, piesa anului 2019 desemnată de UNITER este scurtă și intensă, deși modificată față de scenariul original pe care l-am citit pentru cartea mea Female Playwrights and Intersectionality în Conpemporary Romanian Theater, carte pe care o voi dărui lumii și poate o va lua și România drept cadou.

Am mai vorbit despre intelectualii din diaspora care se simt șterși de pe harta țării. Am mai vorbit despre eșecul meu de a naște un manual de teatru cu autori din diaspora, interactiv pentru elevi și studenți. Am mai vorbit despre cum nu am reușit să îmi văd nicio piesă jucată în țară, desi am luat premii și nominalizări.

Nu mai sunt a ta, România. Zici că mă vrei, dar îmi întorci spatele. De ce taci ?!

În primele veri când plecam de aici către România, le povesteam in extenso amicilor despre cum e să fii străin într-o altă țară. Atunci nu știam că întoarcerea la acel acasă va deveni greu de realizat. După 23 de ani aici, începându-l pe al 24-lea, eu cui aparțin? O amică îmi povestea cum orice ar face nu reușește să aparțină țării în care muncește acum și că se va pensiona mai devreme. Mă întreba dacă vreau să fac la fel. Nu este cazul meu. Ca să aștept vârsta pensionării, asta înseamnă ca următorii ani să îi petrec aici.

Românie, ai de așteptat încă 21 de ani să îți primești fiica „rătăcitoare”. Ce mai poți face tu cu mine la 67 de ani? Lasă, nu-mi răspunde.

În fața Facultății de Litere, București, alături de familie

Generația mea a fost cea care primea buletin, dar nu și carnet de utecist. Ieșeam în curtea școlii la protest, deși habar n-aveam cum se face unul. Unii povestesc despre primul lor sărut, despre prima lor noapte de dragoste, eu am să vă zic despre primul protest. Mulți încă purtam uniforme și pentru că haine de schimb diferite pentru 5 zile consecutive de școală nu aveam. Eu vara aia mă vopsisem negru și acum nu mă recunoșteam. Fusesem în prima mea ieșire afară din țară, în Danemarca, și primisem prima palmă de la tovarășul Mauriciu. Mama cred că avea deja cancer, zic asta retrospectiv, că atunci habar nu aveam.

Eu tot pe Lăcătuș îl adoram obsesiv. Și vine clasa a IX-a. Nu îl mai vrem director de domnul Calenic. Nu știu de ce. Chiar nu îmi amintesc. Tot ce văd ținând ochii deschiși e puhoiul de adolescenți ieșiți în curtea școlii scandând. Și ulterior obținând ce ne „doream”. Dar eu nu cred că știam atunci ce ceream. Nu era ceva ce îmi doream. Era vox populi și asta probabil imatură pentru că nu ne învăța nimeni ce să cerem, cum să cerem, de ce o facem. Ieșeam în curte și scandam. Am mai făcut asta de câteva ori de atunci la A Day Without a Woman, Black Lives Matter și, în țară, la Pride Parade. Nu mă mai satisfac însă ieșirile astea. Energia se duce repede. Schimbările întârzie. Și am nevoie de multă liniște. Asta înseamnă că am îmbătrânit. Nu am putut face nicio magie, deși aproape în fiecare vară mă simt sau iluzionez că mă simt adolescenta perpetuă care are vacanță de vară.

„Corpul tău a rămas în trecut”.

„Românie, chiar vrei să mă rănești?!”

De fapt, poate are dreptate. Și nu doar corpul, ci și mintea și alegerile pe care le fac. Vara asta m-am dus să văd „Take, Ianke și Cadâr”, deși văzusem înregistrarea cu Beligan la TVR demult. Știam piesa, puteam să aleg ceva nou. Dar ca adulți, cum ne luăm doza de alint, mai ales atunci când părinții nu mai sunt lângă noi?!

Mereu plâng când merg la teatru. E felul meu de a o continua pe cea de acasă care nu pleacă, care stă să asculte o piesă de teatru la radio în apartamentul numărul 9 de pe strada Dobrogeanu Gherea. Am fost înapoi acolo vara asta. O amică de suflet m-a invitat la mama ei la cafea. Îmi povestea de cine mai trăiește de pe scară – nu mulți din cei pe care îi știam. Mi-am ținut lacrimile în mine când am luat-o pe gât la poză. Am stat puțin la Tulcea anul acesta pentru că începuse să mă doară: să stau în hotel, să merg la cimitir, să nu mai recunosc fizionomii sau atunci când o fac, să mă izbesc la cât au îmbătrânit.

Am aterizat. Am trecut de controlul de pașapoarte, de testul antigen Covid-19, am luat bagajele, am ieșit din aeroport, am ajuns acasă, am despachetat, am ieșit să mă plimb. Prima oară când am ajuns în State la destinația finală în Indiana era beznă. Eram frântă de oboseală după 3 zboruri și o călătorie cu trenul din Chicago, IL până la Lafayette, IN. Și poate că așa este în povești, trebuie să fie neclar, să se limpezească pe parcursul acțiunii, după multe obstacole, pe unde ești și când, și unde să te oprești. De data asta, pentru prima oară, am plecat cu noaptea în cap către Otopeni și am aterizat la prânz pe Coasta de Est. Aveam o zi întreagă de parcurs aici ca să nu adorm.

Mi-am pus căștile pe urechi, am dat drumul la Europa FM live și a început să cânte „Nu‑mi spune să renunț”. Am luat vorbele astea ca pe un cadou. Nu cred că mi-am terminat călătoria aici, dar pot să nu mai fiu eroină, aș putea să încerc doar să trăiesc. E mult mai greu decât scrisul! Dar uite, mătușa Lilica la 92 de ani ai dânsei, mergând cu cadrul prin curte, când am zis să ne pozăm, mi-a spus: „Mie mereu mi-au plăcut fetele mai mult decât băieții. Nu știu, au ele ceva altfel”. M-a privit dulce. Ajunsă în State, am dat peste o replică a Statuii Libertății, m-am așezat lângă ea încercând să nu mă mai perpelesc cu tot felul de gânduri.

Așa că rămâi, Românie, acasă, numai eu zbor către tine. Numai eu pot. //

În Morningside Park, New York, lângă „Reclining Liberty” de Zaq Landsberg.

Opinii

RECOMANDAREA EDITORILOR

Bref

Media Culpa

Vis a Vis

Opinii

Redacția

Calea Victoriei 120, Sector 1, Bucuresti, Romania
Tel: +4021 3112208
Fax: +4021 3141776
Email: redactia@revista22.ro

Revista 22 este editata de
Grupul pentru Dialog Social

Abonamente ediția tipărită

Abonamente interne cu
expediere prin poștă

45 lei pe 3 luni
80 lei pe 6 luni
150 lei pe 1 an

Abonamente interne cu
ridicare de la redacție

36 lei pe 3 luni
62 lei pe 6 luni
115 lei pe 1 an

Abonare la newsletter

© 2023 Revista 22