De același autor
„Noua stângă“ sau „valul roz“ sunt doar două dintre etichetele date guvernelor de stânga stabilite, începând cu alegerile din 2006-2007, în mai multe ţări din America Latină. Aceasta include, în primul rând, guvernul lui Hugo Chavez (din 1998) în Venezuela, pe cel al lui Evo Morales (2006) în Bolivia, Rafael Correa (2006) în Ecuador, Daniel Ortega (2006) în Nicaragua, Manuel Zelaya din Honduras (2006-2009), dar şi Leonel Fernandez, din Republica Dominicană (deja la un al treilea mandat). Aliaţi fideli ai noii strângi rămân şi fraţii Castro din Cuba. Apoi, stânga „tradiţională“ a fost sau este la putere şi în alte state latino-americane: Ignacio Lula da Silva, în Brazilia, dar şi continuatoarea sa, Dilma Roussef (2010), fosta preşedintă Michelle Bachelet din Chile (2006-2010), fostul luptător de gherilă José Mujica din Uruguay (din 2009, după un alt preşedinte de stânga, Tabaré Vazquez, 2004-2009). Li se alătură şi o stânga populistă sau peronistă, familia Kirchner din Argentina (Nestor, 2003-2007, şi Cristina, 2007-2011).
Venezuela a dat tonul guvernelor din noua stângă impunând, mai ales după 2002, socialismul de secol XXI (proclamat ca atare în 2005 la Porto Alegre), după ce a susţinut bolivarianismul. Astfel, Chavez, ca şi ceilalţi preşedinţi (Morales, Correa), a organizat alegeri pentru o adunare constituantă menită să redefinească regimul politic. În acord cu acest nou text fundamental, noi alegeri au fost organizate, fiind câştigate de fiecare dată de Chavez şi diferitele sale mişcări politice (MVR, PSUV). Printre reformele cele mai importante adoptate de Chavez se numără naţionalizarea exploatării petrolului (de către compania PDVSA) – cu profiturile obţinute fiind finanţate multe dintre programele sociale („misiunile sociale“) susţinute de regim –, dar şi exproprierile terenurilor neexploatate şi transformarea lor în cooperative, cât şi descentralizarea luării deciziilor la nivel comunitar. Aşa cum observa Steve Ellner, în ciuda aderării la socialismul de secol XXI, Venezuela este încă o ţară capitalistă şi o democraţie electorală.
Aceste guverne de stânga au şi o strânsă colaborare la nivel internaţional în general opusă celei susţinute de SUA, aşa cum o arată organizaţia creată în 2004 de Hugo Chavez şi Fidel Castro, Alianţa Bolivariană pentru America noastră - Tratatul comercial al popoarelor (ALBA-TCP), căreia i s-au adăugat mai apoi şi celelalte state deja amintite. ALBA a fost gândită ca un proiect alternativ celui propus de administraţia nord-americană şi care îşi dorea constituirea unei Zone de Liber Schimb pentru Americi (FTAA, un continuator al NAFTA, ce include doar Mexicul, SUA şi Canada).
„Cel mai rău scenariu posibil“ – aşa a definit Vargas Llosa, el însuşi candidat la alegerile prezidenţiale în 1990 în faţa lui Alberto Fujimori, scenariul turului doi peruan din 5 iunie 2011. Protagoniştii sunt Olanta Humalla, deja candidat în 2006, şi Keiko Fujimori, fiica fostului preşedinte închis pentru crimele ordonate în timpul mandatelor sale (1990-2000).
Eşecul lui Humala, din 2006, s-a datorat prea marii apropieri de Chavez. De aceea, Humala s-a asigurat că nu mai este direct asociat cu preşedintele Venezuelei, beneficiind şi de sprijinul unor consilieri din partea fostului preşedinte Lula. De altfel, după anunţarea rezultatelor primului tur, în faţa victoriei lui Keiko Fujimori, mulţi oponenţi ai lui Humala şi-au declarat susţinerea pentru candidatul de stânga în turul doi. Cel mai important exemplu în acest sens este cel al lui Vargas Llosa, cunoscut pentru opţiunile sale de centru-dreapta, democrate (vezi clipul de susţinere de pe pagina de Facebook a candidatului).
După ce pericolul principal părea să-l reprezinte instaurarea unui guvern similar celui venezuelean, rezultatele primului tur au făcut din fujimorismul anilor 1990 principala temă de campanie. Alberto Fujimori, un lider neopopulist, a rămas în memoria concetăţenilor săi pentru că a fost cel ce a reuşit să pună capăt violenţelor declanşate de mişcările de gherilă, în anii 1980 (Calea Luminoasă şi Mişcarea Revoluţionară Tupac Amaru), recurgând pentru aceasta la o serie de măsuri dictatoriale. Demisionar în 2000, după acuzaţii de corupţie, exilat în Japonia şi apoi în Chile, Fujimori a fost judecat pentru crimele sale şi condamnat la 25 de ani de închisoare, în 2009. Fiica sa Keiko, fostă primă doamnă în mandatele tatălui său, îi continuă moştenirea, afirmând în campania actuală că guvernarea acestuia a fost cea mai bună guvernare peruană. //
