De același autor
O sculptură instalată în Iași, cu ocazia evenimentului Luna sculptorilor români, a fost atacată atât online, cât și fizic, spre finalul lunii februarie, situație devenită pentru scurt timp virală în social media. Intitulată „Hidra”, sculptura a fost realizată în 2012, în cadrul „Proiect 1990” – ce a presupus amplasarea unor sculpturi contemporane pe soclul din Piața Presei din București, rămas liber după înlăturarea statuii lui Lenin, în 1990.
Hidra răspunde acestui context, ilustrând „lipsa de verticalitate și umanitate a clasei politice românești” postdecembriste – sculptura păstrează corpul statuii lui Lenin, din care ies șapte șerpi ale căror capete sunt boboci de trandafir, amintind de sigla FSN și a unor partide derivate din această structură.
Discuțiile iscate de statuie ating mai multe puncte, unele fiind dezbateri relevante referitoare la relația dintre artă și societate, altele mai degrabă expunând o serie de angoase sociale în fața modernității.
În primul caz, putem include discuția despre amplasarea sculpturii – relația directă dintre artă și comunitate, dar și cea despre comunicarea conceptului spre public. Unele voci au susținut astfel că sculptura era potrivită pe soclul fostei statui a lui Lenin (pentru care fusese inițial creată), dar mai puțin potrivită pentru piața din Iași, unde „trona” (sic!) peste câteva statui de voievozi. Similar, s-a ridicat ideea că publicul larg nu a înțeles mesajul lucrării și a reacționat astfel în necunoștință de cauză.
Totuși, sculptura are o plachetă care prezintă conceptul, chiar dacă o asemenea descriere nu poate fi nicio explicație exhaustivă și nicio lecție de introducere în „interpretarea artei”. Discuția reală aici este despre cum funcționează educația artistică; în spatele ideii că nu se comunică suficient „ce vrea să spună autorul” se poate observa o respingere a oricărui efort individual spre înțelegere, în special când vine vorba de arta contemporană, în general abstractă.
În plus, miza proiectelor culturale este, uneori, exact aceea de a aduce arta în mijlocul comunității, tocmai pentru a provoca o curiozitate oamenilor care nu au interacțiunea cu arta între prioritățile lor. Costi Ioniță, autorul Hidrei, declara pentru RFI: „O lucrare pusă într-un spațiu public, o lucrare de artă contemporană e important să intrige și, în momentul în care ești intrigat, începi să cauți. Poate nu înțelegi despre ce e vorba, dar cauți artistul, poate cauți un interviu cu el. Cauți niște articole scrise despre acea lucrare, mai ales dacă e o lucrare care a mai fost expusă, s-a mai vorbit despre ea”.1
Critica cea mai vocală, iar apoi instigările – efectiv postări care cereau „bărbaților din această țară”, dacă mai există vreunii, să dărâme sculptura – au venit dintr-o zonă ultranaționalistă și ortodoxistă. Mesajele principale sunt mai degrabă asociate cu narațiunile propagandei antioccidentale (ex. statuia este „satanistă”) decât cu discuțiile reale despre ce este arta contemporană și care este rolul ei.
Această perspectivă, ce opune „Occidentul decadent” unei pretinse identități naționale definite (fals) prin eroism istoric și curățenie morală adusă de ortodoxie, nu este neapărat nouă.
În 2020, expoziția „Tolerance” din Timișoara, care expunea în spațiul public o serie de postere pe tema toleranței realizate de artiști din toată lumea, a fost vandalizată din cauza prezenței în lucrări a unor simboluri LGBT, dar și a unora islamice. Principalul instigator a fost atunci bine-cunoscutul Mihail Neamțu, pretins mare apărător al credinței și identității naționale, ale cărui idei au făcut ulterior prozeliți în comentariile lăsate la articolele despre incident, precum: „Toleranța, cuvânt impus tot mai forțat de către ONG-uri și idioți cu prea mult timp liber. Dacă nu susții gay-ii, negrii, islamul, feminismul, evreii sau pur și simplu ai o părere diferită ești catalogat direct nazist, fascist, dracul pe pământ. Politically correct-ul ăsta va ieși pe nas la un anumit moment dat.”
Comunitatea artistică din Timișoara a fost atacată și în 2023, în timpul programului Capitală Europeană a Culturii, în special în legătură cu instalația „Pteridophilia” a artistului chinez Zheng Bo, concepută în 2016 și expusă în mai multe orașe din lume. Conceptul din spate este despre modul în care ne raportăm la natură, „o zonă de intersecție între dialogul cu mediul natural și dialogul cu noi înșine, prin propria corporalitate”. În instalație, pe ecranele așezate printre ferigi plantate în ghivece, mai multe personaje apăreau dezbrăcate în clipuri filmate în natură, făcând gesturi intime față de și cu plantele din jurul lor.
Atacurile au venit tot din zona ultraconservatoare-religioasă și au ajuns să se concretizeze într-o acțiune în instanță inițiată de o asociație numită Oficiul Creștin pentru Drepturi și Libertăți. Motivul invocat a fost că lucrarea „are un profund conținut pornografic, cu caracter exhibiționist și de perversiune sexuală, nefiind vorba doar de o nuditate culturală «curată», neutră, ci aceasta este direcționată spre acte sexuale explicite, atât cu plantele (inclusiv cu tente de sadomasochism), cât și aluzii la relații între persoane de același sex”.2
Pe lângă intenția de a închide expoziția cu câteva zile înainte de termen, OCDL urmărea o miză politică – să stabilească un precedent care să permită pe viitor cenzurarea oricăror expoziții sau lucrări care nu corespund preferințelor lor morale.
Dacă în Timișoara politicul este atras în discuția despre societate indirect, în Brașov avem un exemplu distinct. Expoziția Exces (octombrie 2023) a atras atacuri similare, de data aceasta instigatorii fiind consilieri locali din partea PSD și PNL, care s-au declarat „oripilați” de sculpturile expuse, susținând și că exponatele ar fi „de o vulgaritate rar întâlnită, cu tente sexuale și nuditate”.
Punctul comun al acestor cazuri poate fi considerat un exemplu de panică morală3, o formă de reacție defensivă față de amenințările – deseori imaginare – pe care modernitatea le-ar aduce.
La Timișoara și Brașov vedem o panică morală direct orientată spre Occident, ca promotor al unei modernității care vine cu toleranță la adresa minorităților, cu corectitudine politică și cu estetica urâtului.
În cazul de la Iași, panica morală este de factură religioasă, instigată prin comasarea (sic!) malițioasă și superficială a hidrei din mitologia greacă și romană cu simbolul șarpelui din mitologia creștină. Și această temă este perfectă pentru propaganda antioccidentală, aceeași care ne asigură că Ursula von der Leyen, creștină practicantă, căsătorită (o singură dată) și având șapte copii, ar fi satanistă, dacă nu Satana însăși.
Dezbaterea despre ce este și ce nu este artă e una care nu a început recent și probabil nu se va încheia niciodată; nu cred că ar fi posibil sau dezirabil să se încheie. Dintre toate încercările de a defini ce este arta, replica lui Andy Warhol mi-a rămas în minte: „Art is what you can get away with”, o replică dificil de tradus care pentru mine înseamnă că orice lucru poate fi artă dacă reușești să convingi lumea că e.
Este relativ răspândit trendul de a critica sau ridiculiza arta contemporană, pe motiv că nu ar demonstra măiestria de altădată. Astfel de mesaje sunt frecvent amplificate de pagini de social media conservatoare, care se întreabă retoric ce e frumos într-un Rothko, sau postează „capodopere” din istorie în contrast cu lucrări recente în general banale dacă nu ciudate, cum ar fi o banană lipită de un perete cu bandă adezivă4.
Totuși, nu trebuie să fii artist sau specialist în istoria artei ca să înțelegi că nu poate fi atât de simplu. Arta figurativă are limitări pe care cea abstractă nu le are, iar miza artistului nu se poate limita la a captura frumusețea lumii. Puterea de a provoca reflecție și dezbatere trebuie să fie un atribut al artei, ceea ce se întâmplă dacă în spatele lucrării există un concept suficient de solid care să ne convingă.
Arta a avut mai mereu o funcție politică, însă relația dintre cele două se găsește uneori la poluri opuse. Pe de o parte, avem arta folosită pentru scopuri ideologice sau politice – statui și monumente, alte reprezentări ale identității naționale. Pe de altă parte, avem arta ce promovează critica socială, asumându-și uneori rolul de a ne exagera defectele pentru a ne forța să le vedem. În primul caz, arta deservește puterea, în cel de-al doilea o contestă.
Îndrăznesc să spun că toate aceste incidente au și acest punct în comun – ele se nasc și sunt promovate mai nou tocmai pentru că războiul cultural5 se desfășoară parțial pe domeniul culturii.
În acest război, o tabără vede arta ca pe ceva viu, care se transformă constant și se autoreglează și care încearcă să ne pună în față oglinzi uneori deloc măgulitoare. A doua tabără vede arta ca pe o modalitate de a arăta reverență pentru istorie și tradiții, de a conserva o anumită percepție asupra binelui și frumosului și vor să protejeze asta de orice nu corespunde moralei acceptate, chiar interzicând cărți, oprind proiecții de filme sau atacând expoziții. Să menționăm că a doua tabără care împărtășește lupta naziștilor cu „arta degenerată”6 este poate superfluu; cei care cheamă la luptă „bărbații din România” împotriva hidrei occidentale nu sunt naziști, doar împărtășesc uneori idei similare. //
1. „Hidra” – o statuie păzită de Poliție la Iași, 22.02.2024. Disponibil online la https://www.rfi.fr/ro/rom%C3%A2nia/20240222-hidra-o-statuie-p%C4%83zit%C4%83-de-poli%C8%9Bie-la-ia%C8%99i
2. Vlad Marko Tollea (2023) – Expoziția care a stârnit un scandal în Timișoara. O asociație creștină i-a dat în judecată pe organizatori: „acte sexuale explicite cu plantele și aluzii la relații între persoane de același sex”.
Citeşte întreaga ştire: Expoziția care a stârnit un scandal în Timișoara. O asociație creștină i-a dat în judecată pe organizatori: „acte sexuale explicite cu plantele și aluzii la relații între persoane de același sex”. Disponibil online pe: https://www.libertatea.ro/stiri/expozitia-care-a-starnit-un-scandal-in-timisoara-o-asociatie-crestina-i-a-dat-in-judecata-pe-organizatori-acte-sexuale-explicite-cu-plantele-si-aluzii-la-relatii-intre-persoane-de-acelasi-s-4634133.
3. Termen propus de sociologul Stan Cohen (1972) drept „o mișcare de masă bazată pe percepția falsă sau exagerată că un grup sau un comportament social este deviant într-un mod periculos și reprezintă o amenințare pentru interesele și valorile societății”. Mai multe în art. din iulie al Revistei 22.
4. O instalație realizată de artistul italian Maurizio Cattelan în 2019. https://news.artnet.com/art-world/maurizio-cattelan-banana-explained-1732773.
5. Înțeles în general drept conflictul informațional și ideologic între progresiști și conservatori.
