De același autor
Personal, consider că o mare parte dintre votanții lui Călin Georgescu nu știu și nu-i interesează cine e, ci doar că e „antisistem” autentic. Simion nu mai e suficient, e prea des la TV și dezbateri, plus că și-a moderat unele poziții.
Georgescu a capitalizat pe voturile Dianei Șoșoacă și are un nucleu de „patrioți” cu deschidere spre „înțelepciunea rusă” și apetență spre misticism ortodox, dar nu sunt atât de mulți fani, cum pare în acest moment. Mai degrabă a fost votat tocmai pentru că nu e cunoscut, deci e „nou”, ajutat de un val de postări pe TikTok, care a prins la nehotărâți și dezamăgiți, dar și de calitatea slabă a candidaților. Un vot echivalent în viața reală a shitpostingului online, o palmă dată sistemului.
E deja un loc comun să ne plângem de calitatea candidaților, deși nici poporul nu stă prea bine la cultură politică, gândire critică sau respectat regulile. Se pot face totuși câteva observații despre această campanie, dominată de spectrul populismului.
Popular, populist
S-a promis orice, de la apartamente ieftine la refacerea țărișoarei în „Grădina Maicii Domnului” și intrarea în Schengen la zece minute după intrarea în pâine a noului președinte (Terheș).
Puțin preocupați de ceea ce poate să facă în realitate președintele, candidații s-au întrecut într-un concurs de popularitate parcă vizând toți acea „Românie profundă” de care se tot vorbea într-o perioadă. Ironic, după ce a devenit un clișeu să deplângem soarta cetățeanului simplu abandonat de clasa politică, s-a trecut brusc în extrema cealaltă, în care nu mai există alți cetățeni, unii care să fie atenți sau sensibili la nuanțe și complexități.
De punctat în strategia partidelor a fost și tendința de a capitaliza pe carențele statului, cu partide care au ajuns să completeze servicii sociale sau măcar să pretindă asta. Este vorba în primul rând de AUR, prezenți oriunde s-ar găsi vreo bătrânică la marginea unei străzi, hotărâți să o treacă strada, că vrea, că nu vrea.
De la măturat noroiul la ridicat case – fără autorizare și în timp cam scurt – și reparat ochelarii oamenilor, AUR a făcut orice, numai politică nu. Politică, adică propuneri de politici publice și negocieri pentru implementarea acestora. Maximul de cinism a fost când partidul a pretins că oprește campania pentru a ajuta oamenii afectați de inundații, anunțând asta electoratului prin postări sponsorizate pe social media.
AUR nu este singurul care se face a nu înțelege relația dintre stat, societate civilă și partide politice, încercând să capitalizeze politic pe „ajutatul oamenilor”; PSD făcea într-o vreme meditații gratuite cu elevii, că sigur asta trebuie să facă un partid aflat la guvernare, mai bine de jumătate din ultimii 30 de ani.
Sondajele
Tot la capitolul strategii îndoielnice găsim și folosirea manipulatoare a sondajelor. S-au publicat sondaje care dau partidul sau candidatul preferat peste scorul real din două motive: unul, pentru că oamenilor le place să fie de partea câștigătorilor, al doilea, pentru că se încearcă o capitalizare pe mesajul votului util.
Metoda e destul de veche, am văzut-o și eu pe vremuri, când cochetam cu ideea de a activa politic alături de M10 și Monica Macovei. Totuși, manipularea prin sondaje a devenit exagerată, asta fără să ne referim la dna Șoșoacă, care încă susține că „în sondajele reale” ar fi avut între 30% și 70%. Semnalul că exagerările pot fi nelimitate a fost dat de PNL încă de la alegerile locale, după celebrul sondaj care-l dădea pe Burduja cu peste 20%, când în final a avut sub 8%.
Sigur, problemele cu sondarea opiniei politice sunt cunoscute și sunt reale, de la „spirala tăcerii” la incertitudinea dată de numărul mare de nehotărâți – fie referitor la opțiunea politică, fie pur și simplu nehotărâți dacă să participe la aceste alegeri sau nu. Dar asta nu schimbă cu nimic faptul că partidele strică și mai mult încrederea în aceste instrumente, folosindu-le ca parte integrantă a campaniilor electorale.
Media
Campaniile electorale sunt mană cerească și pentru media, prilej de a câștiga bani și influență, de multe ori uitând de interesul public. Cum să explicăm altfel că înaintea dezbaterii de la Digi24 au fost date reclame pentru Ciolacu (absent la dezbatere), sceneta cu Simion care intră „neinvitat” din stradă în platoul Antena3 sau că Antena3 anunța senin că absenții de la Digi24 vor fi prezenți la ei în platou?
Sunt cunoscute și „ezitările” unor posturi de a aborda anumite subiecte care ar fi putut pune în lumină proastă PNL sau PSD, care plătesc bani grei pentru „promovare”.
Între timp, AUR a abordat strategia „ne facem noi media noastră, dar pretindem că nu ne aparțin”. Peste 20 de așa-zise publicații online apropiate de AUR[1], dar care nu recunosc în mod deschis vreo relație, au fost cultivate în ultimii ani și au lucrat intens în campanie, ca să ne asigure că partidul extremist e singura soluție pentru România.
O manevră interesantă a venit cu câteva zile înaintea primului tur al prezidențialelor, când mai multe pagini au publicat o pretinsă știre care infirma ideea că dl Călin Georgescu s-ar retrage din cursa prezidențială în favoarea Elenei Lasconi, afirmând, în schimb, că-l susține pe George Simion.
Georgescu, eliminat din orbita AUR (după ce fusese propus premier) pentru că era prea razna și prea evident aliniat la putinism, a ocupat recent o parte din spațiul rămas după eliminarea din cursă a Dianei Șoșoacă.
Zvonul retragerii a venit de la Cozmin Gușă, fost politician devenit analist politic, reinventat ca om de presă/influencer, închipuit kingmaker (a încercat să negocieze o alianță între Simion și Șoșoacă). Gușă, care ratează mai bine de 90% din predicțiile pe care le face (ne‑a asigurat multă vreme că va candida Kovesi la prezidențiale), a încercat să-i intre pe sub piele lui Simion doar ca să aterizeze în sânul amazoanei Șoșoacă, ce i-a pus fiul pe listele SOS la Parlament.
Dar cum în viață nu e pentru cine se potrivește, ci pentru cine se nimerește, cei de la AUR au făcut ce știu mai bine, au luat povestea (oricum falsă) și au instrumentalizat-o în favoarea candidatului lor.
Serviciile și mirajul competenței
Dacă tot l-am pomenit pe dl Gușă, să ne oprim puțin și asupra mantrei sale din ultimele luni, că alegerile din România sunt decise de servicii, cu varianta că ar fi o luptă între serviciile naționale și unele servicii străine.
Sigur, serviciile au rolul și mecanismele lor, iar faptul că își depășesc uneori atribuțiile nu este pus sub semnul întrebării – istoria ne-a arătat că astfel de lucruri se întâmplă și pe la case mai mari. Cel mai probabil – și ușor de imaginat – este că serviciile pot descoperi diverse schelete prin dulapurile unor lideri politici, ceea ce îi face șantajabili.
Totuși, de la ceva influență la control total este o cale lungă și care necesită o predilecție spre cărți sau filme cu spioni și manevre politice. Ideea că totul e controlat de servicii le infuzează cu o doză de competență pe care altminteri nu o vedem nicăieri în România. Să fie toți angajații acestor instituții crema cremei populației, competența întruchipată? Sau e mai probabil că se exagerează rolul și capacitatea serviciilor, ceea ce, în mod ironic, convine de minune chiar serviciilor?
Explicația serviciilor este una extrem de facilă și ține ușor loc de orice nevoie de a explica sincope sau erori. Orice sesizare, orice anchetă, orice investigație – până și recentul reportaj Recorder – e mâna serviciilor. Dacă vreunui politician îi cade netul în timp ce face un live, e clar – e mâna serviciilor. Alunecă vreunul pe gheață sau face o pană? Ați ghicit – e mâna serviciilor.
Astfel, pe lângă populismul deșănțat, campania de anul acesta a mai avut un factor unificator – victimizarea. Candidații sunt niște victime, pentru că, desigur, vor binele națiunii, iar „sistemul” e speriat de ceea ce ar însemna asta. Cu atât mai mult candidații partidelor extremiste au jucat această carte de câte ori au putut.
Deși problematică, decizia CCR în cazul Șoșoacă este mai puțin probabil un plan bine pus la punct între Ciolacu, CCR și Simion, și mai degrabă rezultatul unui exces de zel al unora dintre judecători, pe fondul unui discurs antidemocratic real, cuplat poate cu niște biasuri politice.
Câștigătorii după decizia CCR nu sunt Ciolacu sau Simion, ci Diana Șoșoacă, al cărei partid și-a asigurat intrarea în Parlament, și Călin Georgescu, care a reușit să ocupe mare parte din spațiul lăsat liber de Șoșoacă, intrând, iată, în turul al doilea.
Georgescu acuza și el, recent, că este o victimă a „sistemului”, după ce BEC a decis că trebuie înlăturate postările pe social media care-l susțin. Doar că decizia BEC pare destul de bine ancorată în legislație, câtă vreme postările care îl susțin nu au codul mandatarului financiar, condiție impusă de ceva timp partidelor și candidaților.
Deși candidatul susține că el nu face cheltuieli, deci nu ar avea de ce să aibă acel cod, legea este fundamentată pe ideea de a face transparente finanțarea campaniilor, iar până la pronunțarea experților este acceptabil să ne gândim că decizia poate fi corectă, în loc să bănuim manevre ascunse.
În final, victimizarea nu este decât o strategie ieftină de a atrage atenția și de a masca lipsa de conținut și lipsa de soluții pentru problemele reale ale României, prin apel la emoții, una dintre tehnicile cunoscute în manipulare. //
