Cum salvăm jurnalismul?

Decizia companiei Ringier de a schimba echipa care coordonează cotidianul Libertatea a produs ecouri importante în presa și social media din România. Pentru unii, situația este profund personală, dezamăgitoare, chiar tragică. Alții au ales să privească din perspectiva economiei de piață – ce mare lucru, spun ei, că o companie privată decide să-și schimbe modelul de business?

Cătălin Tolontan, considerat liderul acestei echipe aflate acum în vrie, a avut o poziție nuanțată: „Cătălin Tolontan este foarte puțin important în această ecuație. Nu cum să salvăm jurnaliștii e întrebarea, ci cum salvăm și cum avem jurnalism. Întrebarea îi privește și pe cei care vor veni după noi. E o întrebare foarte importantă”.

Presă, business și politică

Întrebarea lui Tolontan răsună astăzi puternic la nivel internațional, nu doar în România. Chiar în aceste zile, Andy Borowitz, cunoscut scriitor și satirist american, a rămas fără secțiunea sa din revista New Yorker. Vice Media, companie fondată în 1994 și care ajunsese în 2017 să valoreze peste 5 miliarde de dolari, a declarat faliment anul acesta. De altfel, anul 2023 a fost un an-record de concedieri în media.

Toate aceste mișcări sunt justificate drept măsuri de reducere a costurilor, într-un spațiu care are provocări importante: ultimii ani au adus o supraabundență de informație, în special din cauza social media; polarizarea politică și instrumentalizarea dezinformării au scăzut încrederea în presă; pandemia și inflația au făcut ca oamenii să-și modifice obiceiurile de consum, inclusiv să scadă disponibilitatea de a plăti pentru presă.

Discuția despre jurnalism nu poate deci exclude banii, partea de business. Jurnaliștii trebuie să trăiască, deci să fie plătiți, iar antreprenorii (că sunt în media sau nu) investesc timp și energie pentru a obține profit.

Cine plătește însă pentru presă, când informația e oricum prea multă? Mai mult, cine să plătească pentru o informație care nu este infotainment (parte informație, parte divertisment), ci presupune un oarecare efort pentru a o înțelege?

Dacă publicul care plătește pentru presă este în scădere, compensarea ar putea veni din reclame, însă banii din publicitate urmează în general cantitatea, nu calitatea, iar publicul urmează în cel mai bun caz o distribuție normală – adică cei mai mulți sunt medii (sau mediocri). Observăm asta în cazul RTV, un post care e departe de ideea de jurnalism, dar se păstrează în topul preferințelor publicului și astfel își asigură locul în planurile de promovare ale celor mai importante agenții și companii.

Această problemă ne aduce și situații precum cea de la Libertatea, unde patronatul a ales să urmeze banii în detrimentul jurnalismului serios, bani care în acest caz vin din surse cel puțin problematice – casele de pariuri.

Nici problema scăderii publicului plătitor și nici problema reclamei deconectate de principii etice nu sunt noi, însă soluțiile nu sunt ușor de identificat și cu atât mai puțin sunt ușor de implementat.

Cea mai amplă campanie publică/apel la boicotarea unor posturi TV a avut loc în 2018, reușind, conform paginademedia.ro, să afecteze temporar veniturile RTV și Antena3, dar nu într-un mod semnificativ și nu pe termen lung. Astfel de demersuri pot fi eficiente dacă sunt urmărite constant, organizat, sistematic, printr-o organizație dedicată – inițiativele grassroots nu sunt neapărat sustenabile. Au trecut deja cinci ani de atunci și abia acum avem în România o inițiativă de promovare a rolului eticii în advertising – Ethical Media Alliance, despre care putem doar spera că va rezista și va crește.

Cum presa nu e chiar o afacere bună sau ușoară, politicul a văzut o oportunitate de a acoperi lipsurile financiare în schimbul promovării sau al controlului narațiunii, adică selectarea unor subiecte. Mai multe investigații de presă au arătat, încă din 2022, că în paralel cu creșterea semnificativă a bugetelor alocate de PSD și PNL către presă a crescut numărul știrilor pozitive despre aceste partide și s-au redus subiectele negative, în timp ce unele subiecte sensibile au fost ignorate.

Relația problematică dintre patronat, respectiv politic și presă, se reflectă direct în ratingurile internaționale privind libertatea presei din România. În 2022, România a scăzut opt locuri în World Press Freedom Index față de anul anterior, în special din cauza „presiunii din partea conducerii, lipsei de transparență în finanțare” și „dificultăți ale pieței”, vorbind de riscul transformării presei într‑un instrument de propagandă.

Nici raportul Rule of Law publicat de Comisia Europeană nu este încurajator, considerând că nu există suficientă transparență în ceea ce privește patronatele din media și nici în ceea ce privește conținuturile plătite de partide politice în afara campaniei electorale.

Viitorul presei

Jurnalismul în interesul public este atacat din toate părțile. Rețelele sociale pretind că jurnalismul clasic nu mai e necesar, că oricine poate deveni cetățean-jurnalist cu un telefon și puțin timp liber (am scris deja suficient și au scris și alții de ce asta e total greșit, de ce avem nevoie de o presă serioasă, profesionistă). Patronii vor să facă bani și sunt dispuși să lase la o parte interesul public pentru asta. Politicienii vor să-și crească influența prin acapararea spațiului media, interesul public este pentru mulți doar o lozincă.

Presa tipărită va continua să scadă și cel mai probabil va rămâne destinată unei nișe reduse de elite care vor accepta să plătească pentru experiență, pe lângă informație. Inteligența artificială va aduce alte presiuni, pe măsură ce agenții inteligenți vor putea să sape după informații online și să producă instant rezumate digerabile la cafeaua de dimineață. Media alternativă pândește după colț, strâng rândurile ca să acapareze cât mai mult din spațiul informațional, pentru interese aliniate unor puteri autoritarianiste, precum Rusia sau China.

Între timp, jurnaliștii serioși sunt mai degrabă fragmentați – echipe mici duc în spate proiecte ambițioase, care fac ce trebuie, dar care sunt constant cu gândul la ziua de mâine, trăind dintr-un amestec de donații și granturi câștigate cu greu.

Fragmentarea e una dintre probleme, fiecare încearcă pe cont propriu și lipsa de capacitate se observă. Chiar când subiectele sau investigațiile sunt excelente, o publicație independentă ajunge cu greu la public, deci rămânem cu câteva bule reduse. Vorbim între noi, să zicem așa. Noua găselniță – canale de WhatsApp individuale, ca și cum publicul ar avea capacitatea sau interesul să urmărească zeci de astfel de canale deodată.

În schimb, cred că singura salvare a presei se găsește în integrare, încă pe mai multe paliere. O platformă sau o aplicație care să selecteze articole din sursele bune existente și pe care să le recomande publicului în funcție de interese, nu ar trebui să fie nici prea complicat nici prea costisitor de realizat.

Asociațiile reprezentative ale breslei, dacă ar exista, ar putea aplica la finanțări mai mari, care să acopere costurile mai multor proiecte. Astfel de asociații se pot ocupa și de a dezvolta și impune în presă un cod etic (căci statul nu are ce căuta în reglementarea presei), apoi pot pune o presiune semnificativă pe agențiile și clienții de publicitate, spre a direcționa fonduri înspre jurnalismul real.

Instrumentalizată astăzi de populiști și naționaliști de carton, expresia „unirea face puterea” se aplică perfect în povestea viitorului jurnalismului din România. Altfel, spațiul informațional va fi acaparat tot mai mult de pseudomedia – de Luiz Lazarus și de prietena sa Șoșoacă, de AUR și rețeaua lor de zeci de site-uri, de Gușă, Budeanu, Bahmuțeanu, Piperea și alți influenceri care nu fac altceva decât să ia orice știre și să o interpreteze în cheie conspiraționistă (cineva, undeva, ne vrea răul și complotează pentru asta). Și ei sunt, de multe ori, în competiție, dar au reușit să colaboreze suficient încât să vorbim astăzi de ecosistemul lor.

Toate aceste idei sunt poate simple și sunt convins că au mai apărut în mintea multora. Rămâne o singură întrebare – cine să facă toate astea, cine să salveze jurnalismul. Răspunsul, din păcate, nu poate fi decât unul singur: jurnaliștii, cei care încă rezistă. //