De același autor
Nu sunt și nu am fost niciodată un fan Eurovision. Unii ar spune că sunt elitist – am gusturi care se potrivesc rar cu ceea ce numim „muzică comercială”, sau mai general – produse culturale pop.
Nu-mi plac nici ABBA, nici Céline Dion, deși sunt deseori date ca exemplu al „vremurilor bune”, când Eurovision ar fi fost despre muzică, nu despre politică și în orice caz nu woke.
În perioada Eurovision, pe social media e plin de comentatori convinși de una sau ambele dintre ideile de mai sus – fie că Eurovision premiază (doar) minoritarii, fiind practic doar propagandă globalistă/neomarxistă, anticreștină etc., fie că Eurovision s-a stricat, fiind mai mult despre politică decât despre muzică.
Păcăleala cu „virusul woke”, etapa Eurovision
Despre transumanism și „virusul woke” am scris în numărul din 16 aprilie al Revistei 22[1]. În rezumat, curentul woke ar fi similar cu corectitudinea politică – o presiune fals-moralizatoare pentru promovarea de teme identitare (rasă, orientare sexuală, identitate de gen), sacrificând însă meritocrația și unele drepturi cetățenești precum libertatea de exprimare și conștiință. Transumanismul, pe de altă parte, este folosit de cele mai multe ori ca un termen-umbrelă menit să completeze pericolul woke cu noile pericole aduse de digitalizare, inteligență artificială și cipurile cu care vrea să ne urmărească Bill Gates.
Deși există situații în care „progresismul” este exagerat și produce efecte negative[2], acestea sunt mai degrabă excepții, iar ideea că lumea ar fi în pericol din cauza curentului woke sau a transumanismului este nu doar falsă, ci de-a dreptul ridicolă.
Mai degrabă, aceste cuvinte-cheie sunt utilizate în România pentru a susține propaganda anti-occidentală și anti-UE, căci toate aceste curente nu sunt invenții neaoșe, ci produse în Occidentul decadent, care vrea să ni le bage pe gât alături de o garnitură de greieri prăjiți. De aici preocuparea crescută pentru Eurovision, pe care pretinșii critici se laudă că nu-l urmăresc, câtă vreme însăși denumirea invită la victimizare și lamentare despre „iEuropa”.
Nu trebuie deci să ne surprindă că acești critici sunt tot politicienii populiști și influencerii mincinoși care vântură teorii conspiraționale despre vaccinuri și digitalizare în timp ce ne lămuresc cum Putin e băiat bun, dar neînțeles, care-și apără sărăcia și nevoile în fața hoardelor NATO.
Gheorghe Piperea, profesor universitar, avocat și viitor eurodeputat din partea AUR, scrie că Eurovision a fost câștigat de „un artistă care se identifică drept o artist” și e convins că e vorba despre „cancelation of culture” și „aberații woke”.
Mihail Neamțu, care s-a infiltrat și el pe lista AUR, e convins că rezultatul Eurovision este despre „convingerile (artistului, n.r.) despre religie, ecologism ori sexualitate”, deci „despre corectitudinea politică, nu despre excelența artistică”.
Guru de masculinitate Cezar Ionașcu, arătat drept banal escroc de investigațiile PressOne[3], scrie „«unitate în diversitate», «identitate de gen», «politically corect» – adică pipi și caca occidental, vândut local pe post de devenire personală”, după care o citează pe Maria Zakharova, purtătoarea de cuvânt a Ministerului rus de Externe.
Cozmin Gușă, analist politic, jurnalist, patron de presă și candidat (în același timp), a luat o pauză de la a se visa prezidențiabil, ca să ne îndemne să „stârpim” măcar din România „Omul-EUROVISION alias Transumanistul”, dacă din Occident nu se mai poate. Îndemnul vine sub forma unui „pamflet”, că dacă scrii „pamflet” lângă abjecții care instigă la ură împotriva unor grupuri sociale, poate scapi de amendă.
Teoria că la Eurovision câștigă în principal „minoritarii” și că în ultima vreme asistăm la o adevărată monopolizare a premiilor înspre „LGBT-ism”, transumanism și satanism e ușor de verificat.
În primul rând, prima persoană trans care a câștigat Eurovision a fost Dana International, în 1998. De atunci au mai fost cinci câștigători LGBT: Marija Šerifović (2007), Loreen (2012 și 2023), Conchita Wurst (2014), Duncan Laurence (2019) și Nemo (2024). Am mai putea considera și trupa Måneskin (2017), pentru că doi din patru membri se identifică drept queer, deși trupa nu pare să scoată în față această identitate ca în cazul lui Nemo (piesa The Code este despre identitatea sa).
În plus, despre Šerifović se știe că este gay/bisexuală doar din 2013, șase ani după ce a câștigat competiția, iar despre Loreen din 2017, cinci ani după prima ediție câștigată.
Majoritatea câștigătorilor par să aibă convingeri religioase comune – un musulman, câțiva evrei, mulți creștini (inclusiv) ortodocși, dar și persoane care se descriu „spirituale” sau care ar putea fi atee (nu se găsesc informații clare), dar nu fac mare caz din asta.
E ciudat că trebuie menționat, dar acestea sunt vremurile, nimeni nu e Satanist. Nici măcar finlandezii de la Lordi, în ciuda costumelor de monștri/demoni pe care le poartă în concerte și a muzicii heavy metal. Personajul Mr. Lordi inventat de creatorul trupei, Tomi Petteri Putaansuu, luptă împotriva demonilor și îi și învinge, iar melodia câștigătoare în 2017 – Hard Rock Hallelujah – este mai degrabă gospel decât apel la Antichrist.
Piesele câștigătoare din ultimii 25 de ani nu sunt atât de slabe pe cât le consideră fanii de ocazie ai ABBA. Wild Dances (2004) a devenit o perioadă hit în Europa. Molitva (2007) este în lista de „10 cei mai meritorii câștigători Eurovision” din toate timpurile, a postului australian SBS. Euphoria (2012) a fost un succes și cu critica de specialitate, dar și comercial, ajungând nr. 1 în topuri în 16 țări. În 2019, Theresa Ziegler, editor-șef al revistei The Gap, a numit cântecul drept „cel mai bun cântec pop al deceniului”.
Una peste alta, unii artiști ce câștigă la Eurovision sunt LGBT, alții sunt straight cu familii tradiționale cu tot; unii sunt creștini, alții musulmani, alții se descriu „spirituali” și e normal așa, câtă vreme Eurovision e un melanj de țări și deci identități naționale și culturale. Concursul a fost creat în mod evident pentru a promova o cultură a toleranței și o celebrare a diversității. Promovarea acestor valori este cel mai probabil reala problemă a celor care repetă mantra „virusului woke”, în timp ce visează la o dictatură luminată, în care să stăm fiecare liniștiți, la locurile noastre.
Eurovision și politica
A doua idee întâlnită frecvent este legată de „politizarea” concursului în dauna muzicii, și asta fiind prezentată ca o schimbare oarecum recentă.
Un prim argument contrar este tocmai faptul că o mare parte dintre piesele care au câștigat în ultimii 25 de ani au parte de ceva succes, iar artiștii care le interpretează au în cele mai multe cazuri studii de specialitate și cariere în domeniu, chit că nu sunt neapărat vedete pop internaționale.
Relația concursului cu politica pornește de la o serie de reguli clare împotriva mesajelor politice care să însoțească interpretările; în unele ocazii au fost date amenzi și alte sancțiuni pentru nerespectarea acestor reguli.
În 2016, televiziunea din Armenia a fost amendată pentru că artista armeană a adus un steag al „Artsakh”, varianta lor pentru regiunea Nagorno-Karabakh. În 2019, Islandezii de la Hatari au afișat un steag palestinian, ceea ce a dus la o amendă. În 2009, reprezentanții Georgiei au fost nevoiți să se retragă pentru că piesa lor se numea „We Don’t Wanna Put In”, o referire la dictatorul rus.
Însă delimitarea de politică nu e mereu simplă, atât privind actele artistice (căci arta este deseori politică), cât și reacția telespectatorilor, având viziuni și valori proprii care își găsesc medii de exprimare în astfel de evenimente.
Este politică piesa ucraineană câștigătoare în 2016, care a atins tema deportării de către Stalin a tătarilor din Crimeea? Sau e o temă deja istorică? Sunt voturile primite de Israel din partea publicului în 2024 o apreciere a piesei cântate de Eden Golan sau un răspuns la adresa protestelor pro-palestiniene? Se votează țările „prietene” mai mult una pe cealaltă, în ciuda regulamentului? Ce înseamnă interzicerea Rusiei de a participa, în contextul invaziei în Ucraina și al observației că Rusia are interdicții și la olimpiade sau în competiții FIFA?
Eurovision nu este politic în sens strict – de premiere a anumitor poziții politice impuse de „strategiile absconse, implementate de la nivelul decizional bruxellez” (apud Gușă), asta se poate vedea ușor în datele despre artiștii/piesele premiate.
În sens larg, Eurovision nu poate să nu fie politic, dar a fost astfel încă de la început, chiar mai implicat politic în trecut decât acum, după cum arată Tess Megginson, cercetătoare la Universitatea North Carolina/Chapel Hill.
În 1975, când Turcia invadează Cipru, Grecia boicotează Eurovision; după un an, Grecia propune o piesă care menționa invazia, ducând la boicot din partea Turciei. Prezența Israelului în competiție aduce discuții politice încă din 1978. Extinderea spre țările din Europa de Est vine cu discuții despre unificare, dărâmarea zidurilor, iar piesa italiană „Insieme” (Împreună) câștigă la prima ediție ținută în Est, la Zagreb.
Competiția va continua probabil în același mod, câtă vreme are public. Ediția 2024 a adus o creștere față de edițiile 2021-2023 (deși sub valori dinaintea pandemiei), iar organizatorii susțin că finala a avut un rating peste tot ce au avut din 2006.
În final, Eurovision nu este despre muzică, în sensul unei căutări pentru următorul geniu muzical sau pentru următorul superstar, ci este și a fost întotdeauna un concurs amical între țări, în care cetățeni diferiți pot vedea secțiuni din culturi diferite și își pot arăta simpatiile și antipatiile – fie ele politice sau personale.
Restul „criticii” e propagandă antioccidentală, mascată în interes pentru artă. //
1. https://revista22.ro/opinii/ciprian-cucu/ transumanism-virusul-woke-si-alte-basme
2. Despre acestea am scris în numărul din 29.11.2022 - https://revista22.ro/ opinii/ciprian-cucu/problemele-progresismului
