De același autor
Premisa eronată din spate ar fi că „suveranismul” ar avea (sau ar fi) o astfel de narațiune, evident de sens opus. Însă ce transmit suveraniștii este doar un amestec de naționalism și populism, cu elemente de conspiraționism, fără vreo temă nouă.
Să fie narațiunea măreață a suveraniștilor că România este o colonie condusă de la Bruxelles? Dar auzim asta de ceva timp - „nu ne vindem țara” este un slogan al anilor ‘90, înviat de AUR, Georgescu și fanii lor în falsuri despre multinaționale care nu plătesc taxe și Uniunea Europeană care ne fură resursele. Populismul actual nu e departe de Vadim Tudor, care turuia despre împușcarea hoților pe stadioane. Nici conspiraționismul nu e vreo inovație: ideile bizare ale lui Georgescu despre daci au fost, acum ceva timp, marca lui Funar, pe care cetățenii români l-au ales de două ori primar al Clujului și o dată senator. Sau ce să zicem despre Dan Puric, descris de Cristian Tudor-Popescu drept „culturos la modul delirant, creștinopat de extremă dreaptă”?
O altă problemă a ideii narațiunii mărețe este că, nici să existe, n-ar mai fi ce era odată. Sigur, oamenii au nevoie de povești, trebuie să fie inspirați, dar de la Cambridge Analytica încoace știm că secretul e în microtargetare. Succesul este al celor care identifică grupuri demografice distincte și reușesc să le furnizeze mesaje pe gustul lor: filolegionarii primesc povești despre patriotismul lui Codreanu, în timp ce nostalgicii comuniști, despre „Geniul Carpaților” și mitologica industrie comunistă; cei convinși că apa are memorie vor primi mesaje despre pseudoștiință, antivacciniștii, despre pericolele vaccinurilor, iar protocroniștii, despre măreția dacilor.
Aici suntem - nu au nici ei vreo narațiune măreață, în schimb au găsit mulți oameni mici cărora să le vândă idei reciclate și cuvinte goale.
Autorul sau mesajul?
Una dintre frazele celebre în domeniul comunicării este „mediul este mesajul” [1], o expresie menită să evidențieze impactul canalului de comunicare asupra formei și conținutului mesajelor.
Social media susține polarizarea și radicalizarea, contribuie la suprasimplificarea conversațiilor și la eliminarea distincțiilor între sursele cu expertiză și fără etc. Este un cadru bun pentru astroturfing [2] și efectul bandwagon [3], precum și pentru cunoscuta expresie „o minciună repetată suficient devine adevăr”[4]. Aceste caracteristici sunt esențiale în construcția realității false la care lucrează asiduu agenți ai dezinformării din toată lumea.
Am mai scris despre faptul că există un public care trăiește deja într-o realitate alternativă și pur și simplu vrea astfel de conținut. Uneori râdem de expresia „sunt interese mari la mijloc”, dar pentru mulți dintre cetățenii planetei (nu doar din România), această expresie este o adevărată linie directoare, o cheie de înțelegere a lumii.
Cunoaștem și importanța biasului de confirmare, care arată că oamenii efectiv văd și aud mai repede informații care le confirmă convingeri preexistente, ignorând ideile care îi contrazic.
Asta însă nu explică de ce unii influenceri, politicieni sau „politinfluenceri”[5] au succes mai mare decât alții în acest ecosistem. Contează, evident, caracteristici obiective precum constanța comunicării (cât de des postează, care sunt temele abordate). Contează credibilitatea percepută - deși conspiraționiștii sunt în general antiștiință, adoră să dea exemple de oameni cu diplome și titluri care susțin ceea ce le convine. Contează și ceea ce putem numi „autenticitate” - capacitatea de a vorbi pe limba publicului fără să pari fals.
Relația între autor și mesaj este mai complexă decât găsirea mesajului, a tonului și a mimicii potrivite. Cu cât autorul este mai credibil și se bucură de o poziție mai importantă și de o popularitate mai ridicată, cu atât are o marjă de manevră mai mare, poate emite diverse mesaje chiar care ies din cadrul obișnuit. Dar nici pentru cei mai puternici și mai apreciați influenceri ai dezinformării acest spațiu nu este nelimitat. Donald Trump este cunoscut pentru capacitatea sa de a schimba percepția fanilor săi pe unele subiecte. De exemplu, într-un experiment din iulie 2025, s-a observat că susținerea pentru continuarea înarmării Ucrainei de către SUA în rândul votanților lui Trump crește de la 49% la 65% dacă li se spune că este ideea președintelui american.
Pe de altă parte, Trump a fost contestat chiar de propriul nucleu de susținători în problema vaccinurilor împotriva COVID. Operațiunea Warp Speed, care a facilitat dezvoltarea rapidă a vaccinurilor, a fost lansată în primul mandat al lui Trump și este probabil cea mai importantă realizare a sa, însă președintele american n-a putut să profite suficient de această realizare pentru că de fiecare dată când promova vaccinarea sau menționa rezultatul pozitiv al operațiunii se lovea de foarte multe mesaje critice. Se pare că antivaccinismul este o „valoare” „atât de” fundamentală pentru nucleul MAGA, încât nici măcar Trump nu-i poate mișca de acolo.
Din nou despre Georgescu
Nu putem scrie despre relația dintre autor și mesaj în contextul manipulării fără a ne uita și la Călin Georgescu, care nu vine nici el cu nimic nou în termeni de narațiuni, doar amestecă idei existente într-un ghiveci din care fiecare își ia ce-l interesează.
Georgescu nu este constant, ci își schimbă pozițiile în funcție de context, nu are vreun titlu serios sau vreun profil de intelectual, iar mesajele efective pe care le emite sunt un amestec de ridicol frizând absurdul și platitudini care efectiv nu înseamnă nimic.
Sigur, discursul său este construit să prindă la un anumit public, iar sursele de inspirație par a veni, după cum arată Valeriu Nicolae, de la ideologi ruși de tipul Dughin și Ivan Ilin - ultimul fiind o sursă de inspirație și pentru Vladimir Putin.
Dar discursul în sine, chiar ținând cont de ton, mimică și alte elemente nonverbale ale comunicării, nu este în măsură să explice succesul lui Georgescu. Este simplu de demonstrat, pentru că o parte dintre mesajele sale au apărut înainte de noiembrie 2024 și n-au produs niciun fel de emulație în popor. În lipsa contextului cu alegerile, Georgescu ar fi rămas o figură excentrică, dar marginală; până și cei de la AUR s-au distanțat de el, după ce îl propuseseră cu mare emfază premier în 2020 și aproape l-au făcut președinte de onoare al partidului în 2022.
De ce, atunci, brusc, după alegeri, mesajele ignorate până la vremea respectivă au devenit izvor de înțelepciune pentru atâția? Răspunsul ține mai degrabă de hazard: printr-un concurs de împrejurări, Georgescu ajunge un simbol al speranțelor și năzuințelor unei bune părți a acelui public deja avid de naționalism, populism și conspiraționism.
Să recapitulăm: eliminarea Dianei Șoșoacă din cursa pentru Cotroceni a făcut ca votanții săi să rămână „orfani”, cu puțin timp înainte de alegeri. Imediat, Șoșoacă s-a concentrat pe subminarea lui Simion, considerând probabil că o victorie a acestuia în primul tur al alegerilor prezidențiale va crește scorul AUR la Parlamentare în dauna SOS și că va rămâne, vorba lui Caragiale, „fără coledzi”.
Pe acest fond s-a activat campania de pe TikTok menită să-l proiecteze pe Georgescu drept „adevăratul” luptător antisistem. Campania a funcționat atât datorită miilor de conturi activate probabil pe filiera serviciilor rusești și/sau românești, cât și pentru că s-a profilat invers față de strategia lui Simion, care își moderase discursul obișnuit, probabil crezând că va ajunge în turul doi și va trebui să devină atractiv și pentru votanți din afara nucleului său.
Este esențial să înțelegem rolul important al vitezei cu care s-a desfășurat campania lui Georgescu, în doar două săptămâni mutând la Georgescu toți votanții Dianei Șoșoacă, câțiva dintre votanții mai radicali ai lui Simion și ceva nehotărâți dezamăgiți de „sistem”.
Asta a fost posibil și pentru că Georgescu rămăsese sub radar; sondajele nu puteau să captureze aceste mișcări suficient de repede, iar presa în mare parte îl ignora, focalizându-se, cum este și normal, pe candidații principali.
Ultima piesă din puzzle a venit după primul tur: devenit lider din figură marginală, Georgescu a atras atenția presei. Însă avalanșa de informații și dezvăluiri publicate într-un termen scurt au avut aparența unui atac concertat, conturând în votanții săi percepția că „sistemul” s-a dezlănțuit împotriva alesului lor, prin urmare validându-l pe Georgescu ca simbolul despre care scriam. La sedimentarea acestei percepții au contribuit ulterior și cei de la AUR, care i-au pus la picioare rețeaua media a partidului desigur, din motive de oportunism politic.
De asta vedem situația ridicolă în care mesaje precum „Gaza vine de la gaz” sau „Danemarca se numea Dacia” nu produc niciun fel de reacții de respingere. Pentru că, în acest caz, este mai puțin despre mesaj (care, da, trebuie să urmărească cele trei componente esențiale - naționalismul, populismul și conspiraționismul) și foarte mult despre emițător, un excentric marginal devenit brusc simbol al luptei antisistem, din cauza unei succesiuni de evenimente pe care, dacă nu le-am fi trăit, ne-ar fi fost imposibil să le credem.
[1] Marshall McLuhan, 1964.
[2] Proces organizat și planificat prin care se creează în mod artificial impresia unei mișcări spontane și autentice de masă.
[3] Efectul prin care oamenii susțin idei sau persoane care par foarte populare într-o anumită perioadă.
[4] Expresia are mai multe variațiuni și este adesea atribuită lui Joseph Goebbels, deși nu există suficiente dovezi că ar fi fost inventată sau folosită de către acesta.
[5] Termen care desemnează acel tip de personaj care este parte politician, parte influencer, în așa mod încât cele două nu mai pot fi separate.
