Problemele progresismului

Într-un articol despre războiul cultural - lupta informațională și politică între conservatori și progresiști, mă declarasem „progresist moderat pe plan social”. Susțin o societate laică, dreptul femeilor să poată alege să facă avort, nevoia de educație sexuală în școală sau că persoanele LGBT trebuie să se bucure de aceleași drepturi ca restul, inclusiv drepturi precum căsătoria și adopția.

Cuvântul „moderat” are importanța sa - o formă de a mă limita de anumite idei, exagerări ale unor poziții care la bază urmăresc echitatea. Observațiile sunt în contextul conversației globale, dominate de media din SUA, care afectează însă evoluția subiectului în România.

Valori sau obsesii?

Vasile și Claudia Schiffer naufragiază pe o insulă pustie. Se iubesc luni de zile, dar Vasile devine, după un timp, tot mai trist. Claudia Schiffer îl întreabă care e problema, zice că face orice să-l facă fericit… Așa că Vasile îi desenează o mustață pe față, după care îi spune: „Bă, Ioane, tu știi cu cine mă culc eu?”.

Am citit de mai multe ori acest banc după ce am găsit oameni indignați pe motiv de sexism. N-am reușit să mă indignez și eu, nu am găsit sexismul. Argumentul ar fi că se promovează obiectificarea femeii, însă nu e orice glumă cu tentă sexuală vinovată de asta?

Femeile sunt discriminate în societate, dar bancul nu este cu o femeie generică, ci cu Claudia Schiffer, une femme fatale. Bancul nici nu este despre ea sau despre femei, ci este mai degrabă despre Vasile/bărbați. Masculinitatea toxică (sic!) nu-i permite lui Vasile să fie complet fericit cu femeia visurilor sale, până când nu se poate lăuda altora.

Denunțarea sexismului este o valoare pe care o pot susține, dar să căutăm sexism cu lumânarea într-o glumă despre altceva pare a fi mai degrabă o obsesie.

Într-o altă poveste, aflăm despre Eldina, devenită celebră pentru că refuză să-și epileze mustața și să-și aranjeze sprâncenele. Se declară surprinsă că inacțiunea ei a produs interes media, deși în același timp susține că este un protest la adresa unui dublu-standard privind aspectul.

E drept, tradițional, femeile trebuie să fie frumoase și societatea are multe idei (fixe) despre ce înseamnă asta, idei care trebuie provocate. Totuși, între body shaming și relativismul estetic „totul e la fel de frumos”, pare că pierdem niște spații moderate, în care e normal să fii natural, dar fără să faci din asta o obsesie. Cum ar fi să promovăm naturalețea absolută - de exemplu să nu ne tăiem unghiile sau părul niciodată? Cu ce face asta lumea mai bună sau mai frumoasă?

Să fiu înțeles - e dreptul Eldinei să poarte mustață și unibrow, dar asta nu înseamnă că ar trebui să o transformăm într-un model al luptei împotriva prejudecăților sau patriarhatului.

Moderații lăsați în ofsaid

Argumentele conservatorilor în războiul cultural vin de multe ori din percepția unei exagerări, unui radicalism al taberei woke. Aceste percepții sunt cel mai adesea false, cum ar fi narațiunea că vom fi forțați să spunem „părinte 1 și 2” în loc de mama și tata, dar uneori par a avea partea lor de adevăr.

Un liceu din Canada a devenit câmpul de luptă al unei situații particulare când Kayla Lemieux, care predă educație tehnologică, s-a declarat transgender și a început să meargă la școală purtând sub tricou o pereche de sâni falși de dimensiunea unor mingi de baschet, cu sfârcuri proeminente.

Elevii au pus poze pe net, conservatorii au sărit în sus, iar conducerea liceului a decis că ei susțin un „mediu sigur și incluziv” ce include tratament echitabil pentru „identitatea și expresia de gen”, deci Lemieux poate purta ce dorește.

Unii comentatori au sugerat că, prin dimensiunile exagerate, proteza folosită nu doar că nu e potrivită pentru context - mersul la lucru într-un liceu, dar și că ascunde un fetiș exhibiționist - elevii n-au cum să nu vadă sânii și sfârcurile uriașe, fie ele false.

Altă ipoteză sugerează că Lemieux face asta ca o farsă. Lemieux ar fi complet anti-woke și doar pretinde a fi transgender, făcând proteza cu sâni uriași pentru a sublinia ridicolul pe care legislația provinciei și regulamentul liceului le aduc în societate.

LGBTQIA+ și cele 50 de genuri

În urmă cu câțiva ani, am auzit prima dată ideea că ar exista peste 50 de genuri diferite. Inițial, am crezut că ideea este o exagerare a unor conservatori care nu vor să înțeleagă că genul este un construct social, diferit de sexul biologic.

Însă nu este o exagerare, ba chiar unele liste de genuri posibile au trecut de 70 de variante. Identitatea de gen este importantă și nu trebuie să rămânem fixați în perspectiva binară a bărbatului care duce gunoiul și a femeii care face de mâncare. Dar în ce moment devine un concept exploatat prea mult, până ajunge să își piardă sensul?

Identitatea de gen este relevantă dacă poate fi comunicată și operaționalizată în vreun fel. Transgender vine cu o serie de particularități care pot fi înțelese de ceilalți. Cu operaționalizarea încă ne străduim, de exemplu nu există un consens cu privire la participarea femeilor trans în competiții sportive. Politicile în domeniu nu sunt unitare, inclusiv pentru că diferite metode de categorisire (după cantitatea de testosteron sau alte caracteristici biologice) au diverse limitări^[1].

Mergând mai departe, cum putem explica și operaționaliza genuri precum Aerogender - identitate care fluctuează în funcție de spațiul din jur, Astergender - identitate celestă și luminoasă sau Astral gender - identitate care se simte a fi relaționată cu spațiul cosmic?

Dacă încă nu vi se pare măcar puțin exagerat să avem variațiuni atât de fine ale identității încât „celest și luminos” e diferit de „relaționat cu spațiul”, putem discuta despre extinderea identității înspre obiecte sau locuri.

Se vorbește astfel despre identități și particulele asociate acestora precum „bun” (de la bunny), „vamp” de la vampir, „doll”, „droid” sau „fog”, identități pe care unii le iau în serios și pretind și altora să facă la fel. Cum se comportă un „fog” și de ce este esențial pentru societate să existe această identitate este mai puțin clar.

Identitatea pare să devină atât de fluidă, încât putem alege sau inventa zilnic una nouă, în funcție de dispoziție, locul unde suntem, oamenii din jur sau vreme. Dar cum mai este asta o identitate - care presupune totuși „o înțelegere stabilă a cine este o persoană în timp, inclusiv pe măsură ce noi fațete sunt dezvoltate și încorporate în identitatea sa”?

Revenind la efectele acestei fluidități, ne întoarcem la întrebarea despre ce presupun aceste diferențe din perspectiva politicilor publice, a legilor care creează cadrul în care conviețuim. Dacă diferențele între unele dintre aceste identități sunt atât de reduse cum par, înseamnă că nu mai pot avea un rol social.

Persoanele gay / trans au nevoie de recunoaștere și protecție legală pentru a preveni marginalizarea și violența împotriva lor, pentru a se putea căsători cu persoana iubită, pentru a putea exista în societate. Au persoanele care se identifică drept aerogender ceva nevoi în plus?

Până și acronimul-umbrelă a evoluat din LGBT+ în LGBTQAI+. Este însă identitatea queer - folosită de cei care au „o orientare neexclusiv heterosexuală”, dar consideră că „termenii lesbiană, homosexual și bisexual sunt prea limitativi” atât de importantă încât să necesite o distincție față de nevoile comunității gay/trans? Au persoanele asexuale sau intersex nevoi distincte? Sau cădem într-o obsesie a identității, în care singurul motor este nevoia de validare a oricăror perspective?

O carte cu bucluc

În 2016, la Universitatea din Seattle, o studentă a avut o conversație cu Decana - Jodi Kelly, referitor la diversificarea curriculumului. Nimic mai admirabil decât studenții preocupați activ de educația pe care o primesc.

În timpul discuției, Decana i-a recomandat studentei o carte, scrisă în anii ‘60 de un comediant și activist civic, Dick Gregory. Doar că titlul cărții este „Nigger”, un cuvânt cu o conotație peiorativă cunoscută, iar studenta (de culoare) s-a simțit ofensată, numind experiența „traumatizantă”.

În urma incidentului și a unui protest organizat de mai mulți studenți, Jodi Kelly a fost suspendată și ulterior a ales să demisioneze, deși însuși Dick Gregory a susținut-o, declarând:

„Nu sunt ofensat de faptul că dna decan Kelly a folosit cuvântul „nigger”. De fapt, sunt bucuros că dânsa are capacitatea de a dori să ofere acestor tineri și tinere cunoștințele, intuițiile și experiențele unui activist civic, care i-ar putea ajuta să înțeleagă viața puțin mai bine. Sunt dezamăgit că ei par să se fi oprit la titlu, în loc să deschidă cartea și să-i citească conținutul”.

O acțiune clar orientată împotriva rasismului devine un gest rasist, în numele sensibilităților unor persoane pentru care contează mai mult propriile emoții decât adevărul.

***

Toate aceste exemple și întrebări nu sunt decât un semnal de alarmă adresat propriei mele bule - oameni în general progresiști, preocupați de o societate corectă. Există un pericol în exagerarea ideilor bune, iar dacă nu suntem atenți și mergem „până în pânzele albe”, e posibil să ne trezim că nu mai știm de unde am plecat.

^[1]          Reynolds A and Hamidian Jahromi A (2021) Transgender Athletes in Sports Competitions: How Policy Measures Can Be More Inclusive and Fairer to All. Front. Sports Act. Living 3:704178. doi: 10.3389/fspor.2021.704178