Satanismul, între panică morală și propagandă politică

În august 1983, Judy Johnson, mama unui copil înscris la grădinița McMartin din Manhattan Beach, o suburbie a orașului Los Angeles, depune o plângere față de administratorii și unii dintre educatorii grădiniței, acuzându-i de violarea fiului ei.

Autoritățile demarează o amplă investigație: timp de aproape șapte ani au fost aduse acuzații pentru mai mult de 100 de educatori și angajați de la mai multe grădinițe, au fost interogați peste 400 de copii; șapte adulți au fost trimiși în judecată pentru 208 capete de acuzare, toți fiind în final achitați.

Cazul a devenit un episod dramatic din istoria SUA, comparat ulterior de unii jurnaliști cu isteria în masă din jurul „vânătorii de vrăjitoare” din Salem de la finalul secolului al XVII-lea.

Perioada este cunoscută acum drept „panica satanică” (eng. Satanic panic), aducând o contribuție majoră la infuzarea culturii populare cu motive ale influenței și impactului satanismului în lume. Un episod clasic de panică morală,[1] născut din paranoia societății americane aflate într-un moment tensionat, ce punea conservatorismul religios în fața unor fenomene culturale considerate nepotrivite, precum muzica rock, stilul vestimentar, fenomenul graffiti.

O scurtă istorie

Fascinația cu ocultismul era prezentă în America de Nord din anii ‘60, inițial pentru mister și acea atracție spre macabru/șocant. Media perioadei a întreținut fenomenul, explorând criminali care au folosit elemente ritualice, precum „criminalul Zodiac” (eng. The Zodiac Killer), Charles Manson sau David Berkowitz, cunoscut sub numele de „fiul lui Sam” (eng. Son of Sam).

Pe lângă fascinația publicului și interesul media, apar câteva figuri ce vor influența contextul general. Unul dintre ei este Anton LaVey, fost muzician și lucrător în carnavaluri, care vedea în ocultism o cale spre spiritualitate în afara moralei creștine. Fondează așa-numita „Biserica lui Satan” și construiește o perspectivă favorabilă satanismului, văzut „nu ca o practică a răului sau venerarea unui antihrist, ci ca un fel de egoism etic”, în opoziție cu ipocrizia religiilor.

În partea opusă, găsim personaje precum evanghelistul american Mike Warnke, a cărui carte „Vânzându-l pe Satana” (eng. Selling Satan), o biografie publicată în 1972, a devenit rapid un bestseller. Cartea pretinde a prezenta trecutul tumultuos al lui Warnke, trecut prin alcoolism și droguri, ajuns membru al unui cult satanist și ulterior chiar „mare preot”, înainte să renunțe la căile răului și să se dedice creștinismului. Singura problemă: povestea era complet inventată.

A durat aproape 20 de ani ca povestea să fie demontată și frauda autorului să fie expusă, timp în care Warnke a vândut peste trei milioane de exemplare din carte, a fost invitat la mai multe talkshow-uri și a devenit un fel de expert în satanism, fiind inclusiv invitat să ofere consultanță autorităților care investigau infracțiuni cu legături spre ocultism.

În 1980 apare o altă carte ﹘ „Michelle își amintește” (eng. Michelle Remembers), semnată de un psiholog canadian, Lawrence Pazder, și de soția sa, Michelle Smith, care îi fusese pacientă. Ca și în cazul lui Warnke, autorii pretind că este vorba de o carte bazată pe fapte reale: Michelle își amintește de o copilărie traumatizată de abuzuri sexuale desfășurate în ritualuri oculte. Și în acest caz, poveștile au fost dovedite a fi invenții.

Cu toate astea, datorită succesului la vânzare și interesului media, cartea a rămas o lucrare influentă în abordarea cazurilor de abuz de către autorități și a inspirat ulterior alte cărți similare. Pazder a devenit un expert în ceea ce s-a numit „abuz ritual satanic” (eng. satanic ritual abuse / SRA), un concept demontat ulterior în literatura de specialitate ca nefiind bazat pe dovezi, ci mai degrabă „o tendință a unor indivizi, în special clienți ai unor terapeuți aparte, de a fabrica amintiri despre abuzuri care nu au avut loc”[2].

Toate acestea au adus în mainstream „ideea existenței unui cult clandestin masiv, intergenerațional, format pe abuz ritual satanic și încă unul care se poate întâmpla chiar în propriul tău cartier.”

Preocuparea a devenit un masiv fenomen cultural: programele TV s-au umplut de reportaje despre grupuri organizate în culte satanice, ritualuri și fenomene „ciudate”; muzica rock, în special heavy metal, a fost „demascată” ca ascunzând mesaje satanice secrete, apărând zvonul că aceste mesaje pot fi decodate ascultând piesele în sens invers; firma Procter&Gamble a fost ținta unei campanii conspiraționale, din cauza siglei înfățișând un om cu barbă sub o semilună și stele (văzute ca simboluri satanice); Dungeons&dragons, jocul de tip role play fantasy inventat în anii ‘70, a devenit o unealtă de a ispiti tinerii spre credința în diavol, unele școli luând decizia de a interzice elevilor să-l joace.

De aici a mai fost doar un mic pas până la isteria legată de abuzurile asupra copiilor în creșe și grădinițe, cu acuzațiile de abuz sexual evoluând în povești cu elemente supranaturale: pe măsură ce timpul trecea și presiunea publică devenea mai intensă, poveștile despre abuzuri erau însoțite de tot soiul de perversiuni și chiar ritualuri satanice. Cine să fie în stare de așa ceva, dacă nu un deviant, probabil satanist?

Jos cu sataniștii care ne conduc

Satanismul a fost relativ marginal în discursul public din România, apărând mai mult în retorica ortodoxă fundamentalistă. Referințele la Satana / satanism apar uneori ca mesaje de autopromovare, ex. „Biserica a fost răstignită de nenumărate ori în istorie de oamenii Satanei” (pr. Ioan Istrati), dar și din pură panică morală, ex. Festivalul Untold „închinat lui Satan” (preot Claudiu Melean, 2017) sau afirmațiile despre victimele de la Colectiv că ar fi fost sataniști (Ioanichie Voicu, 2015).

Pe măsură ce războiul cultural ajunge în România, acuzele de satanism devin un nou instrument politic. Pr. Ioan Istrati scrie pe Facebook ﹘ „Diavolul are două gheare de foc: diversitatea și diversiunea”, în contextul în care diversitatea este unul dintre subiectele importante ale ultimilor ani (ex. drepturi pentru imigranți, homosexuali, minorități) și elementul central al identității Uniunii Europene.

Pandemia a adus noi direcții retorice, în care se unește fundamentalismul religios cu suveranismul și gândirea conspiraționistă. Apar mesaje precum „Satana ne orbeşte” ca să acceptăm realitatea pandemiei și vaccinul (IPS Teodosie, 2021), dar și identificarea drept sataniști a unor personaje aflate în poziții importante, precum Arafat.

Legăturile între COVID și diavol au fost, de altfel, comune în toată lumea. În aprilie 2020 circulau deja clipuri pe YouTube despre cum Bill Gates e influențat de Satana în misiunea lui de a dezvolta vaccinul; activiști de extremă dreapta protestează în iulie 2020 împotriva măștilor sanitare, motivând că purtatul măștii e un ritual satanic; Biserica Ortodoxă din Moldova emite, în mai 2020, un comunicat de presă în care vaccinarea este un plan „anticreștin” menit să preia controlul asupra lumii; în decembrie 2020, președintele Curții Constituționale din Africa de Sud vorbește și el de un „plan satanic” în legătură cu vaccinurile; narațiunile care vorbesc despre satanism cresc reticența la vaccinare și în Bolivia (mai 2021), precum și în rândul populației indigene din Australia (sept. 2021).

Motivul satanismului mai apare în Ungaria pentru a întări imaginea „inamicului” regimului ﹘ George Soros, numit nu doar satanist, ci însuși Satana și este o temă centrală în QAnon[3], unde narațiunile inspirate de poveștile cu spioni sunt interpretate în sensul luptei fundamentale bine vs rău.

Ultimii ani au adus criză după criză, iar perioadele de instabilitate sunt propice pentru creșterea polarizării și pentru demonizarea, uneori la propriu, a celorlalți. Pandemia de COVID nu a dispărut complet și încă nu știm cum va evolua. Războiul din Ucraina se prelungește, iar în funcție de rezultat vom putea asista la izbucnirea altor conflicte. Șocurile economice par scăpate de sub control, ceea ce crește semnificativ radicalizarea și revenirea la tribalism. Schimbările climei datorate încălzirii globale vor aduce tot mai multe fenomene meteo extreme, în contextul în care în România preoții fac slujbă pentru ploaie, iar în SUA, 38% din populație este convinsă că incendiile sau tornadele sunt pedepse de la Dumnezeu pentru comportamentul imoral al oamenilor.

România așteaptă toate acestea cu partidul AUR în Parlament (cu șanse mari să obțină un scor mai bun în 2024 decât în 2020), un partid criticat în repetate rânduri pentru pozițiile filo-legionare și al cărui program este descris într-un studiu din 2021 ca fiind „expresia unei viziuni teocratice asupra lumii, partidul asumându-și rolul de protector și promotor al creștinismului.” În SUA, Curtea Supremă este dominată de conservatori ultrareligioși, iar noii lideri republicani par dispuși oricând să folosească religia ca armă politică.

Cu alte cuvinte, în următorii ani ne putem aștepta să vedem tot mai multe mesaje apocaliptice, tot mai multe invocări ale pedepsei divine drept cauză a problemelor. Acestea sunt mereu urmate de creșterea atacurilor (nu doar retorice) la adresa minorităților (sexuale, etnice, religioase), dar și la adresa tuturor celor care insistă încă să creadă în știință și în argumente raționale, nu în teorii conspiraționale, fie ele religioase sau laice.

[1] Termen propus de sociologul Stan Cohen (1972) drept „o mișcare de masă bazată pe percepția falsă sau exagerată că un grup sau un comportament social este deviant într-un mod periculos și reprezintă o amenințare pentru interesele și valorile societății”.

[2] Bottoms, Bette L.; Davis, Suzanne L. (1997). The Creation of Satanic Ritual Abuse. Journal of Social and Clinical Psychology, 16(2), 112–132. doi:10.1521/jscp.1997.16.2.112

[3] QAnon este o teorie conspirațională apărută în 2017, care a strâns sub umbrela sa mai multe narațiuni distincte, însă are în centru ideea că mulți oameni de afaceri, lideri politici, actori, dar și Papa ar fi membri într-o cabală satanică ce abuzează sexual copii și le consumă sângele în ritualuri oculte. Donald Trump ar fi fost cel care li s-ar fi opus, cu ajutorul unei grupări din serviciile secrete militare. Aceste planuri sunt aduse la cunoștința celor care vor să se implice prin mesajele criptice postate online de sub numele Q, de o persoană care pretinde a fi parte din acel grup militar.