De același autor
Nuvela The Strange Case of Dr. Jekyll and Mr. Hyde, încadrată în categoria literaturii gotice horror, a fost scrisă de scriitorul scoțian Robert Louis Stevenson și publicată pentru prima oară în 1886, fiind o bucată literară celebră și clasică, unul dintre cele mai cunoscute și apreciate texte în limba engleză. Am citit-o prima oară într-o toamnă cețoasă din anul 2000, pe când eram tânăr student la Helsingor[1], în Danemarca, la International People’s Colllege, o școală populară care avea și încă are o dimensiune internațională[2]. Profesorul nostru australian Max Lawson, ieșit la pensie, dar care-și continua activitatea la mii și mii de kilometri de familia și țărmurile australiene, susținea un foarte interesant curs de World Literature, printre cele mai captivante din oferta educațională a Institutului. Cursul avea loc în apartamentul din apropierea campusului, unde era găzduit de Institut. În acele dimineți reci și urâte de noiembrie, ne oferea delicioase cești de ceai negru, tare. Cursul presupunea studierea/disecarea unor opere literare. Max ne fotocopia cartea și ne-o oferea cu câteva zile înainte. Nu cred că-și făcea iluzii că am fi avut timpul necesar pentru a citi zeci de pagini. Nu aveam când. Uneori, în timpul întâlnirii citeam (evident că în engleză) anumite paragrafe, pe care le comentam.
Robert Louis Stevenson s-a născut în anul 1850 la Edinburgh. Tatăl său era inginer specializat în funcționarea farurilor de coastă. De altfel, în mica localitate scoțiană Fraserburgh se află un muzeu al farurilor de coastă din Scoția, construit chiar de tatăl lui Robert Louis, Thomas Stevenson.[3] A moștenit de la mama sa, Margaret Isabella, născută Balfour, o constituție fizică bolnăvicioasă care încă din copilărie a început să-l afecteze, având accese frecvente de febră și tuse. Toată viața a fost extrem de slab A început să scrie sau să dicteze povestiri încă din copilărie, ceea ce l-a făcut pe tatăl său deosebit de mândru. Părinții erau prezbiterieni practicanți, dar el avea să întoarcă spatele creștinismului, declarându-se ateu. În noiembrie 1873, a fost trimis de familie la Menton, pe Riviera franceză, să-și refacă sănătatea, revenind în Anglia în aprilie 1874. Și-a terminat studiile de Drept, chiar dacă nu l-a practicat niciodată. În august 1878 a plecat spre California, călătorind până la New York pe o navă de pasageri la clasa a doua, iar de aici luând trenul, traversând practic America de la est la vest, în pofida precarității sănătății sale. Intenția lui era să o reîntâlnească pe o anumită Fanny Van de Grift Osbourne, de care se îndrăgostise la Paris. La Monterey a căzut la pat, grav bolnav. În decembrie 1879 s-a întremat și a fost capabil să-și continue călătoria spre San Francisco, unde a încercat să se întrețină singur cu doar 45 de cenți pe zi, scriind la diverse publicații locale. Din nou doborât de boală, a fost îngrijit de Fanny proaspăt divorțată și cu doi copii. Cei doi s-au căsătorit în ciuda diferenței de vârstă (el avea 29 de ani, iar ea, 40). Cuplul a revenit de la New York în Marea Britanie, stabilindu-se în sudul Angliei, în micul oraș de coastă Bournemouth, pentru a trăi într-un climat mai blând.
În decembrie 1889 avea să înceapă un nou capitol al aventuroasei vieți a lui Stevenson, căci el și familia sa au debarcat în portul Apia din Samoa, unde a achiziționat 127,2 hectare de teren în interiorul insulei, începând construcția unei case cu două etaje. Stevenson s-a apucat să culeagă poveștile indigenilor în timp ce soția lui administra proprietatea. Însă el nu s-a mulțumit cu acest rol, ci s-a implicat în agitata viață politică locală, bruiată de interesele marilor puteri imperiale ale timpului, care își doreau toate insulele din Pacific. Arhipelagul Samoa avea să fie împărțit în două în 1899 între Germania și Statele Unite, cele mai mari două insule (de vest) revenind nemților, în timp ce celelalte două, din est, mai mici, americanilor. Samoa de vest avea să facă parte din imperiul colonial german din 1899 până în 1915, când cele două insule au fost ocupate de Forțele Expediționare neozeelandeze, la cererea Londrei, iar apoi, până în 1962, aveau să fie administrate de Noua-Zeelandă[4]. La 3 decembrie 1894 scriitorul scoțian avea să moară în urma unui atac de cord, la numai 44 de ani, în timp ce ar fi încercat să deschidă o sticlă de vin. Nativii din Samoa, care l-au iubit mult, l-au dus pe umeri până pe Muntele Vaea, unde l-au îngropat într-un loc de unde se vedea Oceanul Pacific.
Se pare că inspirația pentru scrierea nuvelei The Strange Case of Dr. Jekyll and Mr. Hyde i-a venit lui Stevenson după un caz care a șocat societatea din Edinburgh. Eugene Chantrelle era un profesor de origine franceză care aparent ducea o viață normală, dar care și-a ucis soția prin otrăvire cu opiu. Francezul avea să fie condamnat și executat în mai 1878. Scriitorul scoțian construiește cu minuțiozitate o întreagă intrigă, din punctul de vedere al avocatului Utterson, prieten de mult cu doctorul Jekyll, posesor al unei averi considerabile, dar care începe să se comporte ciudat. Cunoscut ca om de lume, întreținând raporturi cordiale cu mulți prieteni, cu care se întâlnea săptămânal în timpul unor mese copioase, Jekyll îi transmite prietenului și avocatului său un testament ciudat, în care își lasă întreaga avere unui anumit domn Hyde, cu condiția ca el să fie mort sau dispărut timp de cel puțin trei luni. Numele lui Hyde apare relativ rapid în nuvelă, într-o discuție pe care Utterson o are în timpul plimbării duminicale cu vărul său Enfield, care asistase la un episod ce îl oripilase: un bărbat musculos, dar mic de statură dăduse peste o copilă, pe care o rănise serios. „Nu este ușor de descris. Are ceva neplăcut în înfățișarea sa, dacă nu de-a dreptul ceva detestabil. Nu am văzut niciodată un om pe care să-l displac atât de mult și fără să știu de ce. Trebuie să aibă o deformație undeva, oricum dă o senzație puternică de diformitate, chiar dacă nu pot să indic în ce fel.” Pentru a preveni scandalul, Hyde intră într-o clădire masivă, de unde se întoarce cu un cec semnat de doctorul Jekyll pentru a despăgubi familia nevoiașă. Spre surprinderea avocatului Enfield, care putea jura că este un fals, cecul a fost debitat de bancă. Lucrurile iau o întorsătură urâtă atunci când Hyde comite o crimă abominabilă, care șochează societatea londoneză. Într-o seară cețoasă de octombrie, o servitoare asistă la o crimă oribilă de la fereastra imobilului care se învecina cu „râul” (probabil Tamisa). Un bărbat cu părul alb se plimba pe aleea care șerpuia pe lângă malul râului. Din față venea un bărbat mic de statură, căruia servitoarea nu îi dă la început nicio atenție. Când cei doi se intersectează, gentlemanul în vârstă dă ușor din cap, salutându-l pe necunoscutul care ținea în mână un baston greu, cu care începe să-l lovească fără milă pe bătrân. Care s-a dovedit a fi Sir Danvers Carew, un cunoscut și respectat MP (membru al Parlamentului). Jumătate din arma crimei rămăsese la locul faptei, iar cealaltă, în casa locuită de Hyde în cartierul Soho. Autorul crimei a fost stabilit în mod indubitabil, însă acesta dispăruse de pe suprafața pământului.
Utterson a fost chemat de către servitorul lui dr. Jekyll la el acasă, după o nouă criză de solitudine a acestuia. Pool, aflat în serviciul doctorului de două decenii, fusese îngrozit de ceea ce întrevăzuse prin ușa cabinetului doctorului. „Stăpânul meu este înalt, cu o constituție fizică solidă, dar acesta era mai degrabă un pitic.” Pool fusese trimis la mai mulți farmaciști pentru a găsi o compoziție chimică specială, pe care o trimitea înapoi, afirmând că nu este destul de pură. Servitorul avansează ipoteza că doctorul fusese asasinat și altcineva locuia la el în laborator. Doborând masiva ușă a laboratorului, cei doi îl găsesc pe Hyde mort, dar îmbrăcat în hainele mult prea largi care aparținuseră doctorului Jekyll. Întregul mister este dezvăluit cititorului de două mărturii de final: cea a doctorului Hastie Lanyon, coleg cu Jekyll, și chiar a acestuia din urmă, ambele adresate lui Utterson. Natura duală a sufletului uman este explicată de doctor „Am fost blestemat cu acest naufragiu groaznic: omul nu este cu adevărat unul singur, dar cu adevărat doi.” În scrisoarea adresată vechiului său prieten, Jekyll, se justifică. După prima transformare, se simțea mai tânăr, mai ușor, mai fericit în corpul său, în versiunea sa diabolică care era mai mică față de eul bun. „Răul era scris mare și deschis pe fața celuilalt.” Însă experimentul scapă de sub control și când îi e lumea mai draga, doctorul Jekyll se transformă fără să vrea în Hyde. Într-o seară se culcă Jekyll și se trezește Hyde. „Între cei doi simțeam că trebuie să aleg. Cele două naturi ale mele aveau în comun memoria, în schimb toate celelalte facultăți erau împărțite în mod clar și inechivoc între ele (...) Lui Hyde îi era indiferent Jekyll și își aducea aminte de el cam cum un bandit din munți își aduce aminte peștera în care se ascunde de urmăritori.” Pentru a redeveni Jekyll, doctorul, își dublează doza până când întregul experiment îi este fatal.
Fascinantă la această scriere din 1886 este aplicarea principiului vaselor comunicante între Hyde și Jekyll prin locuirea binelui și răului în aceeași ființă. În ce proporții ? Aici se ridică o întreagă discuție. Am putea crede că la Stevenson latura negativă este mult exacerbată și îngroșată, însă secolul al XX-lea a dovedit că tot ceea ce imagina el era la un nivel modest, dacă l-am compara pe domnul Hyde cu asasinii din SS sau din NKVD, sau din Securitatea RPR, care în timpul zilei ucideau sute de mii de oameni nevinovați, iar după terminarea programului, să zicem pe la 5 sau 6 după-masă, ieșeau din uniforma lui Hyde, (re)devenind stimabili părinți, soți sau gentlemeni de tipul doctorului Jekyll. Stevenson analizează cu talent banalizarea răului și tainele ascunse ale sufletului uman, care conștient poate tinde către bine, dar a cărui latură diabolică nu trebuie deloc subestimată.[5]
[1] Elsinore-ul lui Sheakspeare.
[2] Pentru mai multe informații se poate accesa site-ul oficial https://ipc.dk
[3]Vezi mai multe accesând linkul https://lighthousemuseum.org.uk. Am vizitat acest muzeu în septembrie 2016.
[4] Denumirea oficială este Statul Independent Samoa, admis în ONU în 1977, pentru a se diferenția de Samoa Americană, care este un teritoriu administrat de SUA, cu o populație de aproximativ 50.000 de locuitori. Insule cu importanță strategică pentru americani.
[5]Evident mai există și alte interpretări precum dualitatea sufletului scoțian între rădăcinile lui celtice și anglofonia dominantă sau homosexualitatea ascunsă și criminalizată în perioada victoriană și mult după aceea. Ceea ce nu face decât să dovedească valoarea scrierii lui Stevenson.
