Diagnosticul necruţător al profesorului Boia

Lucian Boia va deranja şi supăra din nou fibra naţionalistă a societăţii româneşti, căci pune punctul pe i (i de la insuficient, indefinit, interminabil, instabil, insalubru – toate atribute valabile ale României veşnice).

Eseul De ce este România altfel? al lui Lu­cian Boia e o ultimă încercare, plină de sa­voare, de inventariere a eşecurilor şi de­fectelor poporului român în mersul său lin prin istorie, o încercare de explicare a faptului că noi suntem atât de diferiţi şi a-normali faţă de norma eu­ropeană care contează şi la care, oricum, noi ne-am ra­portat neîncetat din 1800 în­coace. Căci românii rareori s-au comparat cu Uz­be­kis­tan sau Burkina Faso, faţă de care probabil că ar sta chiar bine la mai toţi in­di­ca­torii, ci doar cu Occidentul înfloritor. „Ma­niera în care românii se joacă cu re­gu­li­le, prefăcându-se că le respectă, pentru a le ocoli mai bine, este de natură să-i exas­pereze pe occidentali, care şi-au clădit ci­vilizaţia tocmai pe fundamentul asumării şi respectării unui sistem de norme şi de reguli.“ În devălmăşia noastră politico-eco­nomică se face apel la reguli doar atunci când favorizează o tabără sau alta. În fond, românii dau dovadă de ipocrizie, căci, să fim serioşi, nimeni nu i-a obligat după 1800 să se raporteze constant şi obsesiv la Occident. Au ales în mod liber, însă nu au dus până la capăt raţionamentul, s-au oprit, tipic românesc, pe la jumătatea drumului, adoptând forme, proceduri, acquis, dar stând mai uşor cu îndeplinirea lor.

Istoricul poate să-şi depăşească con­diţia de simplu analist al trecutului şi are această datorie: să ofere diag­nostice. Ce decizii bune au fost luate în trecut (de exemplu, aducerea lui Carol I), dar şi care hotărâri nu au fost inspirate (cedarea Basarabiei şi Bucovinei de Nord fără a trage un foc etc.). Ştim bi­ne că Lucian Boia nu preferă comoda pos­tură de istoric neutru şi neangajat, el având curajul de a oferi diagnostice necruţătoare. „Ceea ce nu merge în societatea româ­nească sau merge tare şchiopătând este selecţia valorilor. Primatul raporturilor personale sau de grup asupra exigenţelor instituţionale: metehne mai vechi, am­pli­ficate în comunism şi lăsate complet în voia lor după 1989. Odată cu ieşirea din carcanul totalitar, s-a manifestat un soi de sălbăticie individualistă: o competiţie, fără reguli, pentru ocuparea scaunelor din faţă. N-au câştigat neapărat cei mai buni şi cei mai oneşti, iar câştigătorii, bine instalaţi, îşi promovează la rândul lor apropiaţii şi protejaţii. Dacă aşa stau lucrurile cu elita, masa populară nu are cum să se prezinte mai bine.“ Acum în­cer­căm, cu chiu, cu vai, să luptăm cu aceşti vechi demoni enunţaţi de Boia: „corupţia şi clientelismul sunt în bună parte moş­teniri din societatea tradiţională, unde nici nu prea puteau fi numite aşa, fi­ind­că făceau parte din ordinea lucrurilor. (...) Obişnuinţa supunerii e, de ase­me­nea, o moştenire. Românii au deprins-o timp de veacuri: de la ţăranul prea ple­cat în faţa boierului până la domnul prea plecat în faţa Înaltei Porţi. Supunerea ge­nerează şi strategii compensatoare: mai direct spus, cum poţi să-l tragi pe sfoară pe cel căruia aparent i te supui. E genul de rezistenţă pasivă mult mai frecventă la români decât rezistenţa pe faţă“. Au­torul oferă şi o explicaţie valabilă a com­plexului nostru de inferioritate faţă de al­ţii. „Dacă ar fi să pun un diagnostic soci­e­tăţii româneşti, aceasta e prima mala­die pe care aş identifica-o. Românii îşi des­coperă neînsemnătatea. Ţări mici, afla­te mereu la cheremul altora. Nevoia de a învăţa mereu de la străini, de a prelua ce au creat ei, de a se afla mereu la remorca altora... Din acest com­plex de inferioritate se naşte o construcţie or­go­lioasă, menită să con­tra­careze micimea pre­zen­tului.“ Lucian Boia are şi o explicaţie pentru de­bu­so­larea şi debandada morală de după 1989, nu foarte ori­ginală, s-a mai enunţat în spaţiul cultural românesc (ne vine în minte „duşmanul de clasă“ H.-R. Pa­ta­pievici, cu a sa „scandaloasă“ carte Po­litice), dar din acest motiv pare a fi cu atât mai pertinentă: „Un individ poate por­ni oricât de jos şi, prin merite pro­prii, poate ajunge oricât de sus. Dar o întreagă categorie socială nu are cum să devină bătând din palme cu totul altceva decât a fost. Cu atât mai mult cu cât n-a mai avut în faţă modelul unei elite au­tentice, iar procesul de culturalizare s-a petrecut în cadrul închis al sistemului comunist, cu insuficienţele şi deformările de rigoare. Pe scurt, în elita românească es­te un mare amestec. Oricine îl poate constata, privind în direct, pe posturile de televiziune, cum se prezintă clasa po­litică a ţării. Prea mulţi dintre membrii ei n-au nici măcar o minimă şlefuială, cât despre nivel intelectual...“. Re­co­man­dabil ar fi, evident, dacă vrem să ne păs­trăm sănătatea psihică intactă, să nu ne mai uităm la televizor... Şi Lucian Boia cre­de că s-a pornit rău, chiar foarte rău în mo­mentul 0 (sau care ar fi trebuit să fie astfel, dar care nu a fost, vorba filmului lui Corneliu Porumboiu: A fost sau n-a fost? - nici acum nu se ştie) al României postcomuniste (sau măcar declarativ post­comuniste şi democratice). Până la urmă, ţine de domeniul evidenţei că nu poţi cons­titui un sistem democratic autentic, dominat de egalitatea de şanse, domnia legii, capitalism, corecta redistribuire a re­surselor şi ajutoarelor sociale cu foştii ac­tivişti de frunte ai Partidului Comunist sau urmaşii lor direcţi (fini, fii, nepoţi etc.). „Nicăieri nu s-a manifestat, la ieşirea din comunism, o asemenea nepotrivire între ruptura proclamată şi continuitatea efectivă. După toată minciuna co­mu­nis­tă, ca să nu mai vorbim de mai vechea meteahnă autohtonă a formelor fără fond şi a cuvintelor fără acoperire, spiritul pu­blic românesc chiar că nu mai avea ne­voie de un asemenea tratament. Cert es­te că elita comunistă a decis să rămână, cu orice preţ, stăpână peste ţară.“ Ceea ce s-a şi întâmplat cu mult succes. Până când această elită (cu ghilimele sau fără ghilimele?) care deţine frâiele, formează şi deformează cadrul după voia inimii nu se hotăreşte să pună interesele României mai presus decât propriile interese, având în vedere şi spiritul civico-politic amorf al ro­mânilor, bine conturat în cartea lui Lu­cian Boia, nimic nu se va întâmpla. Căci „între acomodare şi consecvenţă, ro­mâ­nii optează de regulă pentru acomodare, considerând, cu oarecare dreptate, că e mai înţelept să te adaptezi şi, la nevoie, să te supui istoriei, decât să încerci a o în­frunta“.

Lucian Boia reia pe scurt câteva te­ze despre elitele româneşti din pre­cedentele lucrări în care a stu­diat in extenso problematica: Ger­manofilii. Elita intelectuală românească în anii Primului Război Mon­dial (2009) şi Capcanele istoriei. Elita in­telectuală românească între 1930 şi 1950 (2011). Este important studiul elitei ro­mâ­neşti pentru că, din nefericire, aceasta este cea care dictează mersul, ritmul şi di­recţia într-o măsură mult mai mare decât în alte ţări, aceasta şi din cauza fracturii istorice care a existat între elita boierească veche, exterminată de comunişti, care i-au luat locul, şi popor, în marea lui ma­jo­ritate rural. Lucian Boia va deranja şi supăra din nou fibra naţionalistă a so­cie­tăţii româneşti, căci pune punctul pe i (i de la insuficient, indefinit, interminabil, in­stabil, insalubru – toate atribute valabile ale României veşnice). În mod cert, nouă, românilor, ne place teribil de mult, mai mult decât altor popoare, să ne analizăm, dar nu neapărat pentru a trage nişte con­cluzii valabile pe care să le urmăm pentru a ne construi o soartă (ţară) mai bună, ci doar pentru că suntem un popor narcisist (nu singurul din lume, asta e clar) şi ne place foarte mult să ne uităm în oglindă. Acesta ar fi, de altfel, şi unul dintre mo­tivele succesului binemeritat al cărţilor lui Lucian Boia (o dovadă fiind şi numărul în­semnat al exemplarelor acestei cărţi vân­dute la Târgul de Carte Gau­de­a­mus).

Există soluţii? Teoretic, da, evident... „Avem nevoie mai presus de toate de o privire critică şi cât mai puţin îngăduitoare: să ajungem să separăm odată mediocritatea şi impostura de valoare. În lături!, ex­clama Titu Maiorescu, la 1886. E un de­mers care ar trebui actualizat. Va reuşi România să o facă?“ Va fi acesta unul din­tre punctele noului program de gu­ver­na­re? Ne îndoim. Lucian Boia sugerează şi fap­tul că românii au fost de multe ori foar­te aproape de a-şi îndeplini obiectivele (şi în 1918 chiar au reuşit acest lucru plenar, neaşteptat şi miraculos), de a occidentaliza cu adevărat ţara, însă întotdeauna ţinta s-a îndepărtat, iar românii „s-au înecat ca ţiganul la mal“, astfel încât, în loc să re­ducem diferenţele istorice care ne-au se­parat de Occident, acestea s-au menţinut, constant. Căci prosperitatea economică la noi durează foarte puţin, este, mai de­gra­bă, conjucturală. Cel mai recent exemplu este creşterea economică din perioada 2000-2008, care a mai redus puţin din decalajele dintre România şi Europa Oc­cidentală, dar care a fost spulberată de cri­za economică internaţională şi pentru că România nu a reuşit să utilizeze celebrele Fon­duri Structurale (cu o rată de ab­sorbţie penibilă, de numai 10%,) spre de­osebire de Polonia (care a înfulecat aproa­pe toate fondurile europene alocate în exer­ciţiul financiar 2007-2013, oricum mai mari decât cele alocate României). Cam ace­laşi lucru s-a întâmplat şi în perioada in­terbelică, pentru că între 1933-38 eco­nomia României şi-a revenit din criza eco­nomică, având chiar un an de vârf în 1938, pentru ca toată această acumulare să se ducă pe apa Sâmbetei în urma celui de al Doilea Război Mondial.

Uneori, citind cartea distinsului is­toric bucureştean, te sur­prinzi râzând în hohote, pentru că şi temele cele mai grave pot fi tratate cu umor. Doar sun­tem specialişti în a face haz de necaz. Una dintre posibilele concluzii ar fi că: „Nu ajunge să vorbeşti aceeaşi limbă şi să-i bruftuluieşti din când în când pe unguri pentru a fi o naţiune în sensul organic al cuvântului. România e o ţară frag­men­tată, atomizată şi care nu izbuteşte să-şi identifice profilul. Poate fiindcă nici nu-l are. (...) România e o ţară extrem de eclectică, făcută din bucăţi de tot felul. În acest eclectism stă în fond farmecul ei, atât cât este. Bucureşti, micul Paris, e, mai curând, prin dezordinea lui ar­hi­tecturală, un anti-Paris. Poate că acesta este brandul autentic al României: faptul că nu are unul“. Din această dilemă a bran­dului de ţară nici măcar pumnul de fier al lui Lucian Bute nu ne mai poate salva, având în vedere dureroasa lui scu­fundare sportivă. Semnificativ pentru men­talul nostru, fapt care spune multe: Cristian Gog a fost desemnat de către o cunoscută televiziune comercială, în urma votului popular, cel mai talentat român. Gog se autodesemnează mentalist, fiind doar un iluzionist talentat. Hotărât lucru, românilor le plac iluziile. //