De același autor
Departamentul de Justiţie al Guvernului Republicii Irlanda a inaugurat, la 22 noiembrie 2017, o bogată expoziţie cu documente relevante legate de viaţa şi activitatea lui Kevin O’Higgins, una dintre figurile mai puţin cunoscute ale mişcării naţionaliste care a dus la ruperea celor 26 de comitate sud-irlandeze de Imperiul Britanic, în 1921. Asemenea celei a altor lideri republicani, şi soarta lui O’Higgins a fost una tragică, într-o notă care domină istoria irlandeză, cu o ascensiune fulminantă, urmată de un sângeros sfârşit violent, la o vârstă la care alţii abia îşi încep viaţa matură. Alături de mult mai cunoscuţii Michael Collins sau Arthur Griffith (cel care a înfiinţat Partidul Sinn Féin), amândoi morţi în 1922, Kevin O’Higgins şi William Cosgrave au reprezentat curentul republican mai moderat, care s-a mulţumit cu plecarea administraţiei şi armatei britanice, chiar dacă Tratatul Anglo-Irlandez din 1921 nu recunoştea de jure independenţa Irlandei de Sud (şi cu atât mai puţin o republică), spre deosebire de curentul mai radical, care s-a opus ratificării Tratatului, condusă de Éamon de Valera. De altfel, această fractură a dominat viaţa politică irlandeză până recent, cele două curente luând forma a două partide (Fine Gael, cel moderat, şi Fianna Fáil, cel mai radical, dar al cărui radicalism s-a diminuat odată cu trecerea timpului şi cu exercitarea puterii) care s-au aflat în competiţie.
Kevin O’Higgins s-a născut în 1892 într-o familie numeroasă în orăşelul Stradbally din comitatul Laois, aflat în centrul Irlandei. În 2016, populaţia orăşelului nu depăşea 1.800 de oameni, numele lui în irlandeză derivând de la sintagma „oraşul cu o singură stradă“. Iniţial, tânărul Kevin O’Higgins ar fi dorit să devină preot, studiind la Colegiul Saint Patrick din Maynooth (din comitatul Kildare), dar a fost dat afară pentru că nu a respectat regula care interzicea fumatul. Ulterior, O’Higgins a urmat Colegiul Universitar din Dublin. Cariera militaro-politică (cele două fiind strâns legate între ele în acea perioadă) şi-a început-o la numai 23 de ani, când, în 1915, a devenit membru al formaţiunii paramilitare Voluntarii Irlandezi, ajungând rapid căpitanul companiei din Stradbally (companiile republicane nu aveau efectivul unei companii al unei armate regulate).
În 1918 a fost arestat, dar a făcut parte din valul membrilor Sinn Féin care au candidat la alegerile pentru parlamentul autonom din Dublin, chiar dacă erau în închisoare, fiind ales parlamentar în comitatul său natal, Laois (numit în timpul dominaţiei britanice Queen’s County). În 1919 tabăra republicană pregătea războiul de gherilă împotriva bitanicilor şi, în acest context, a fost numit primul guvern republican din care făcea parte şi O’Higgins, în ciuda faptului că avea doar 27 de ani, fiind numit asistentul ministrului Administraţiei, Cosgrave, de care, de altfel, O’Higgins avea să fie apropiat întreaga lui scurtă viaţă.
Kevin O’Higgins (1892-1927)
Când Cosgrave a fost arestat de britanici, în 1920, O’Higgins a devenit titularul portofoliului. În perioada 1919-1920 multe dintre aceste ministere erau lipsite de influenţă şi importanţă, având în vedere că administraţia şi Armata Britanică, dar şi celebrele forţe paramilitare Black and Tans duceau un război nemilos împotriva celor câtorva mii de republicani. Cele mai importante „ministere“ erau cele de Finanţe (în fruntea căruia se afla Collins, pentru că făcea rost de bani pentru achiziţionarea de arme şi explozibili) şi de Război. Aceste structuri erau dublate de organsime subterane mult mai puternice, precum Irish Republican Brotherhood, care mijlocea contactele cu diaspora irlandeză din întreaga lume. În 1922, în momentele în care Dáil Éireann (parlamentul irlandez) dezbătea cu multă pasiune şi într-o atmosferă extrem de tensionată Tratatul semnat de delegaţia irlandeză la Londra, în decembrie 1921, O’Higgins recunoştea, într-un discurs, că, în ciuda faptului că în anul trecut susţinuse că mişcarea naţionalistă irlandeză nu putea accepta sub nicio formă menţinerea suveranităţii de jure a Regatului Marii Britanii (în fapt, această prevedere a fost eludată din primul moment) asupra Irlandei de Sud, totuşi, îşi reevaluase poziţia, apropiindu-se de tabăra moderată, care era mulţumită cu plecarea britanicilor chiar cu preţul unor renunţări tactice, de o mai mică importanţă. O’Higgins a devenit, am spune noi, adeptul politicii paşilor mărunţi, dar semnificativi, spre deosebire de tabăra republicană intransigentă, care nu dorea să renunţe la impunerea republicii, ceea ce presupunea reluarea ostilităţilor pe o scară amplă.
O’Higgins a fost numit în dificilele poziţii de ministru al Justiției şi al Afacerilor Externe în noul Guvern Provizoriu, în ajunul izbucnirii războiului civil dintre cele două tabere, fiind răspunzător de introducerea unor măsuri dure, pentru a curma rezistenţa republicanilor, contrasemnând sentinţele care au dus la execuţia a 77 de republicani, luați prizonieri de către Armata Statului Liber, formată din acea parte a IRA care-l urmase pe Michael Collins (el însuşi ucis într-un schimb de focuri în august 1922 în comitatul Cork, de unde era originar). Execuția lor a fost determinată de asasinarea de către IRA a doi parlamentari pro-Tratat. Printre cei executaţi se afla şi Rory O’Connor, care cu un an înainte fusese cavaler de onoare la nunta lui O’Higgins. Acesta din urmă se număra printre cei care se temeau că, în cazul în care războiul civil ar fi durat prea mult, el ar fi reprezentat un pretext pentru britanici pentru a reveni, folosind argumentul instaurării ordinii publice. Din această perspectivă, vitală era formarea unei poliţii a Statului Liber Irlandez care să ia locul celei britanice (Royal Irish Constabulary). Cel ales de O’Higgins pentru această misiune a fost Eoin O’Duffy, care a organizat An Garda Síochána (Gardienii Păcii) care funcţionează sub această denumire şi astăzi. În anii 1930, O’Duffy avea să conducă singura mişcare fascistă irlandeză şi avea să ia parte la Războiul Civil din Spania, evident, de partea mişcării naţionaliste a lui Franco.
Pentru a se răzbuna pe O’Higgins, IRA i-a incendiat casa părintească din Stradbally şi i-a ucis tatăl, o altă dovadă clară a brutalităţii care caracterizează orice război civil, când iraţionalul capătă proporţii nebănuite. În decembrie 1922, Cosgrave, care rămăsese cam singurul lider important al taberei moderate, care conducea acum Statul Liber Irlandez după morţile lui Collins şi Griffith, l-a numit pe Higgins vicepreședintele Consiliului de Miniștri (actuala denumire românească ar fi de vicepremier). Anul 1923 a consfinţit victoria Statului Liber Irlandez asupra rebelilor IRA, care au fost fie arestaţi şi internaţi, fie au dispărut în natură (doar pentru a reapărea mai târziu). Până în 1927 a continuat să rămână un om politic foarte influent, alături de Cosgrave conducând guvernul dominat de partidul care ulterior avea să se transforme în actualul Fine Gael (la putere în aceste momente). Cu atât mai greu de înţeles cum a putut fi asasinat în Dublin, în cartierul Blackrock, de un comando format din trei voluntari IRA, care s-ar fi îndreptat de fapt spre un meci de fotbal, dar când l-au văzut pe O’Higgins mergând singur, fără escortă, în dimineața zilei de 10 iulie 1927, către biserică, pentru a lua parte la mesa de duminică, nu au ezitat să se răzbune. Sergentul de poliţie Sweeney a fost primul care a ajuns la locul unde O’Higgins zăcea într-o baltă de sânge. „Am îngenuncheat lângă el şi l-am întrebat dacă poate face o declaraţie“ îşi aducea aminte Sweeney. „Mergeam pe Cross Avenue. Trei oameni mă aşteptau la colţ. Au tras în mine. Unul dintre ei m-a urmărit şi m-a împuşcat. Erau bărbaţi tineri între 20 şi 25 de ani, constituţie fizică medie...“, a răspuns omul politic. Polițistul l-a mai întrebat dacă i-a recunoscut, dar O’Higgins a negat şi nu a mai putut şopti decât „mor...“. O’Higgins nu a murit pe stradă, fiind adus acasă unde i-a spus soţiei că îşi iartă asasinii. A murit după cinci ore de agonie în care a avut timp să-şi ia rămas bun de la tânăra lui soţie.
Niciunul dintre cei trei asasini nu a compărut în faţa vreunui tribunal pentru crimă, însă unul dintre ei a fost ucis la Dublin de un agent secret al serviciului special proguvernamental, iar ceilalţi doi au beneficiat de amnistia acordată de Éamon de Valera foştilor săi camarazi, atunci când a venit la putere. Unul dintre ei, Archie Doyle, a trăit până în anii ’80, luând parte la nenumărate alte acţiuni ale IRA, fiind foarte mândru până la finalul vieţii de rolul pe care l-a avut în asasinat.
O’Higgins a fost îngropat, după ce a beneficiat de funeralii de stat, în celebrul cimitir dublinez Glasnevin. Una dintre măsurile luate de guvernul irlandez a fost aceea de a forţa partidul Fianna Fáil să aleagă: fie îşi ocupă locurile din parlament (până atunci, acesta adoptase vechea tactică republicană, boicotându-l pentru că nu-l recunoaşteau), fie era dizolvat. Fianna Fáil a preferat prima variantă, ajungând rapid la putere (în 1932), deţinând-o timp de mai bine de şase decenii. În iulie 2012, premierul Fine Gael de atunci, Enda Kenny, a dezvelit o placă memorială bilingvă (ca mai toate înscrisurile oficiale din Republica Irlanda, atât în irlandeză, cât şi în engleză) în locul unde a fost O’Higgins împuşcat, însă, parcă pentru a dovedi cât de lungă este memoria istorică în Irlanda, după câteva săptămâni placa a fost acoperită cu spray roşu, ulterior fiind vandalizată suplimentar. Atât fratele său, Thomas O’Higgins, cât şi nepoţii săi, Tom și Michael, au fost aleşi în parlamentul irlandez, iar o altă nepoată este judecător al Curţii Supreme a Republicii Irlanda. Expoziţia găzduită de Departamentul de Justiţie marchează în mod oficial nouă decenii de la moartea lui O’Higgins. Printre exponate se numără şi telegramele oficiale de condoleanţe adresate guvernului irlandez de către premierul britanic de atunci, Stanley Baldwin, şi premierul guvernului nord-irlandez protestant, duşman înverşunat al catolicilor, James Craig.