Ruşinea de a fi român

Ştiu că rândurile care vor urma vor fi polemice şi îmi vor aduce (alţi) duşmani, însă, atunci când am început să scriu,
mi-am jurat că voi spune adevărul, tot adevărul pe care-l cred şi-l simt, chiar dacă mult mai simplu ar fi să tac complezent sau să mă alătur corului masiv al majorităţii. Să spun şi eu, „da, da“, doar pentru că ceilalţi o fac. Scrisul este pentru unii oameni şi o formă de manifestare a spiritului liber, nu numai o formă de dobândire a unui statut deosebit, acela de voce a opiniei publice. Un om onest trebuie să aibă şi curajul de a fi şi împotriva curentului.

Nu sunt un judecător şi nici un procuror. „Sunt, slavă Domnului, destui procurori peste tot şi se înmulţesc mereu“, spunea Norman Manea într-un interviu recent din revista Bucureştiul Cultural. Însă, în mod ciudat, în ceea ce-l priveşte pe Adrian Păunescu, se pare că procurorii sunt foarte puţini, în timp ce adulatorii formează mulţimi impresionante. A te îndoi de geniul poetului constituie o crimă de laese majestatis populi romani, te scoate în afara comunităţii naţionale. Nu eşti un bun român, care va să zică. Însă a pune la îndoială adevărul marii majorităţi nu reprezintă pentru mine nimic altceva decât o firească îndatorire. Nu am fost la cenaclurile Flacăra, dominate şi susţinute de Adrian Păunescu. Ţin minte doar că ai mei ascultau la radio transmisii live. Am recuperat însă în ultimele zile, când am fost bombardaţi cu sute de ore de înregistrări ale acelor manifestări. Nu ştiu dacă au fost oferite adulatorilor şi cântecele patriotice în care Poetul, acompaniat de un zdrăngănitor la chitară, aducea osanale lui Ceauşescu, îndemnând mulţimea de tineri surescitaţi să cânte. Şi aceştia cântau cu naivitate, poate cu speranţă, sigur cu inconştienţă, lăsându-se manipulaţi cu voioşie. Probabil că, dacă aceste spectacole ar fi fost presărate doar cu propagandă pură, nu ar fi avut acel imens succes, însă geniul diabolic al lui Păunescu le condimenta şi cu o halcă de dragoste de patrie, un copan de iubire de fată, câteva boabe de plânset lacrimogen adunate cu grijă de prin istorie, o jelanie de părinţi. Păunescu se mula perfect pe acea combinaţie jenantă (atât pentru unul, cât şi pentru celălalt curent politic), leşia comunismului legionaroid.

Recunosc că cel mai mult mă enervează la ceea ce a fost Cenaclul Flacăra minciuna precum că a fost o oază de libertate. Mă enervează faptul că atât de multe sute de mii de tineri români din acea perioadă (inclusiv părinţii mei) au fost amăgiţi, înşelaţi, prostiţi, dându-li-se un drog ieftin doar pentru ca atenţia lor să se îndepărteze de la problemele grave ale României lui Ceauşescu, de la adevăratul genocid naţional pe care-l administra cu cruzime cuplul prezidenţial (şi povestea din filmul 4,3,2 este doar un exemplu relevant). Şi acea nostalgie livrată atunci destul de seducător a persistat peste timp la fel cum s-a întâmplat în cazul tinerilor americani care au luat parte la Woodstock. În felul său strâmb şi deviant, Cenaclul Flacăra cam asta încerca să imite, fiind însă versiunea soft, naţional-comunistă a celebrului Woodstock. Dar ce deosebire imensă! În timp ce americanii visau utopii, bine ajutaţi de drogurile fumate şi injectate, o bună parte a lor luptând împotriva comunismului prin Vietnam, tinerii români de atunci chiar trăiau într-una!

În plus, mă enervează afirmaţia că întregul tineret de atunci, părinţii noştri, ar fi fost iluzionat de acest Mefisto, Adrian Păunescu. Da, măcar tinerii de atunci mergeau la Cenaclul Flacăra, nu precum cei de acum, care merg în cluburi să asculte manele. O reducere absurdă a multor gusturi şi grupuri, căci, se ştie, nu există un tineret uniform. Din această perspectivă, manelismul muzical actual mi se pare la fel de deprimant precum era atunci Cenaclul Flacăra. Însă nu trebuie rezumat întregul spectru doar la cele două episoade. Refuz să cred că toţi tinerii de azi ascultă manele.

Nu cred că Adrian Păunescu a fost un bun român. Nici pe departe. A încercat doar să-şi exploateze carisma pentru a dobândi un statut personal cât mai bun, atât înainte de Revoluţie, cât şi după 1989, statut care în România se rezumă în jurul deţinerii a cât mai multă putere. Şi nu pot uita – reportajele televiziunilor mi-au adus aminte, căci în preajma catafalcului se afla reunită şi familia lui – cum soţia lui Adrian Păunescu a spulberat o familie, ucigând trei dintre cei patru membri ai ei, faptă pentru care, în mod evident, soţia nu a făcut puşcărie. Nu în ultimul rând, săracul Adrian Păunescu, după trei-patru mandate de senator şi deputat (măcar în acest punct a fost onest, urmând calea politicii neocomuniste atât în PSM, cât şi în PSD), pe patul de spital, se plângea că pensia lui de parlamentar nu-i ajunge pentru a-şi întreţine familia. Aceasta dovedeşte mai bine ca orice natura umană a celui care a fost Adrian Păunescu.

Pentru cei care totuşi sunt puţin deranjaţi şi nu au uitat felul cum s-a pus la ordinele Securităţii (căci poate cineva să mai creadă astăzi că toate spectacolele acelea la care luau parte zeci de mii de tineri nu erau autorizate şi atent supravegheate de Securitate?) şi nu au uitat ceea ce a reprezentat Păunescu pentru regimul Ceauşescu exista o portiţă de scăpare: a făcut ce-a făcut, dar a fost un mare poet. Asta-l scapă, nemaifiind nevoie să se justifice. Nu ştiu dacă nu e la fel de absurd ca afirmaţia: „domle, mie îmi place stilul lui Mao Tze Dung din Cărticica roşie, însă nu sunt de acord cu masacrele comuniştilor chinezi“.

Conduşi de acelaşi Mao. Mai exista şi lamentaţia: „da, a scris poeme de adulaţie pentru a salva cultura română, pentru a putea introduce o şopârlă, s-a sacrificat!“. Şi culmea aberaţiei rezidă în transformarea sa, în această logică strâmbă, în disident. România a avut disidenţii săi adevăraţi (Paul Goma, Dorin Tudoran etc.), care şi-au dat chiar şi viaţa (Gheorghe Ursu), nu e cazul să-i căutăm acolo unde nu sunt.

Evident, fiecare e liber să iubească ceea ce-l reprezintă, în funcţie de criterii personale. În acelaşi timp, îmi aduc aminte de cuvintele lui Vasili Grossman din Viaţă şi destin: „dacă omul nu e întotdeauna măreţ, se întâmplă să fie şi lamentabil“ şi, mai ales „lucrul cel mai important este să treci cu cinste prin viaţă“. Ceea ce mi se pare foarte trist, chiar lamentabil este felul cum memoria este masacrată, viciată, în România, cum, pentru a prelua ideea justă a lui Cezar Paul-Bădescu, din Dilema Veche, nimeni nu se discreditează definitiv în România. Iar când se întâmplă aceasta, totul este posibil. Chiar să fii adulat pentru a fi vândut nişte iluzii… Nimănui nu i se potriveşte mai bine celebra sintagmă „Dumnezeu să-l ierte!“. //