Scurtă paralelă istorică între Scoţia şi Irlanda

Legăturile între scoţieni şi irlandezi sunt istorice şi îmbracă nenumărate aspecte, pe care vom încerca să le trecem rapid în revistă.

Codrut Constantinescu 24.05.2016

De același autor

 

Referendumul organizat în Scoţia în sep­tembrie 2014, prima dintre loteriile peri­cu­loase la care s-a dedat premierul britanic David Cameron, a atras atenţia opiniei pu­blice internaţionale asupra uneia dintre zonele cele mai prospere şi liniştite din Eu­ropa. În final, scoţienii au preferat prudenţa. Par­ti­ci­pa­­rea a fost foarte mare, 85% din electorat votând - 2 milioane pentru ră­mâ­ne­rea în Regatul Unit (55,3%), în timp ce în fa­voarea in­de­pendenţei s-au în­re­gis­trat 1.617.000 de vo­turi (44,7%). În timpul campaniei electorale s-au făcut multe scenarii de către ambele tabere, unul dintre cele susţinute de tabăra pro­in­de­pendentistă fiind exemplul vecinilor ir­landezi, care de aproape un secol au reuşit să-şi administreze independenţa de Lon­dra, atât de greu câştigată. Însă legăturile în­tre scoţieni şi irlandezi sunt istorice şi îm­bracă nenumărate aspecte, pe care vom încerca să le trecem rapid în revistă.

 

Unul dintre elementele comune care au păstrat legătura de ru­denie a fost faptul că nici Ir­lan­da şi nici Scoţia nu au fost cu­ce­rite de romani. Dacă Irlanda nu i-a interesat în mod deosebit, romanii nu au putut să ocupe Caledonia (numită după unul dintre cele 15 triburi care lo­cu­iau în acea perioadă Scoţia), datorită răz­boi­nicelor triburi de picți (de la cuvântul latin picti - cei pictaţi), fiind nevoiţi să ri­dice celebrul Zid al lui Hadrian, pentru a limita invaziile picților în restul provinciei Britannia. Picţii au fost un trib celtic di­ferit de cel al gaelilor, care plecaseră din Ir­landa. Din amalgamul celor două triburi şi regate (cel al gaelilor, Dal Riata, îngloba şi partea de nord a Irlandei) a apărut Re­gatul Alba, ulterior numit Scoţia. De­bar­cările anglo-saxone în sudul Britanniei şi prăbuşirea Imperiului Roman aveau să schim­be complet echilibrul insular, veci­nul germanic sudic devenind din ce în ce mai periculos şi puternic. Regatul Angliei a devenit o putere medievală în plină ex­pan­siune, iniţial în arhipelagul britanic, iar ulterior în întreaga lume. Apropierea între cele două http://revista22.ro/files/news/manset/default/foto-casdodrut.jpgregate a fost inevitabilă şi, ca în multe alte cazuri pe Continent, ele­men­tul care se preta cel mai ușor la astfel de combinaţii era cel dinastic. În multe alte cazuri, astfel de uniuni au fost fragile şi nu au rezistat probei timpului. În 1603, Ioan al VI-lea, rege al Scoţiei, a devenit şi rege al Angliei, sub numele de Ioan I, unind pentru prima oară cele două regate sub un singur monarh, chiar dacă atât Sco­ţia, cât şi Anglia şi-au păstrat şi mai de­par­te statutul şi instituţiile. Cromwell a cu­ce­rit şi Scoţia, nu numai Irlanda, în timpul com­plicatelor războaie civile britanice ca­re au impus, pentru prima oară, în mod clar, supremaţia Anglei în faţa irlandezilor şi scoţienilor. Abia după moartea lui Crom­well şi dezintegrarea regimului său, Scoţia a redevenit independentă în 1660 pentru încă o jumătate de secol. Actul Uniunii, adop­tat de Parlamentul Scoţian în 1707, cu­prindea clauze destul de favorabile Sco­ţiei, care trimitea 45 de parlamentari în Camera Comunelor (din 513) şi 16 în Ca­mera Lorzilor (din 190), legislaţia scoţiană şi organizarea religioasă rămânând se­pa­ra­te de cele engleze. Însă, în următorii ani, diverse tentative de a re­ve­ni la statu-quo-ul anterior (războaiele iacobite) au eşu­at, chiar dacă au rămas în folclorul scoţian. Scoţia a beneficiat foarte mult eco­nomic şi social în urma aces­tei uniuni, chiar dacă era partenerul mai mic.

 

Scoţia a avut parte de un tratament mult mai bun în interiorul Regatului Unit decât Irlanda, chiar dacă a avut şi de pier­dut (sucombarea limbii scoţiene). Foarte mulţi scoţieni, mai ales din Lowlands (par­tea de sud a Scoţiei), au intrat în ad­mi­nis­traţia imperială, stârnind invidia şi frus­tra­rea englezilor. Iar regimentele scoţiene (re­crutate mai ales din Highlands, partea nor­dică, muntoasă) au fost foarte apre­cia­te de englezi atât pentru bravura lor, dar şi pentru că aveau tendinţa să se mul­ţu­mească cu mai puţin, spre deosebire de ce­le engleze, cu pretenţii sporite. Unul din­tre beneficii a fost implicarea scoţienilor în nenumăratele aventuri coloniale ale An­gliei, inclusiv în Irlanda de Nord. Aceste aventuri, care s-au finalizat de cele mai multe ori cu implantări masive şi de du­ra­tă (precum în America, Asia, Africa, Oceania), conduceau şi la atribuirea de pă­mânt agricol, exact de ceea ce duceau lip­să scoţienii la ei acasă, având în vedere re­lieful muntos care domină Scoţia. De alt­fel, scoţienii încercaseră pe cont propriu o aventură colonială, e drept, de mici di­mensiuni. Având în vedere febra co­lo­nia­listă care cuprinsese întreaga Europă Apu­seană, chiar şi cu mare întârziere, sco­ţienii s-au gândit că ar putea impulsiona economia locală, destul de modestă, prin înfiinţarea unei colonii în istmul Panama, chiar în zona unde mai târziu va fi săpat ce­lebrul canal. A fost înfiinţată o com­pa­nie a Scoţiei care a strâns resursele fi­nan­ciare necesare, echipând trei nave care au transportat în 1698 3.000 de marinari, militari şi colonişti scoţieni în Panama, în ciuda dezaprobării engleze şi ostilităţii spaniolilor, care considerau că zona Pa­na­ma intra în sfera lor colonială de in­flu­en­ţă, prea puţin dorinici să împartă imensele teritorii americane cu alţi intruşi eu­ro­pe­ni. Aventura s-a dovedit un eşec, pentru că englezii, deja instalaţi în Indiile de Vest, au refuzat să-i ajute pe scoţieni, care au fost atacaţi permanent de spaniolii so­lid ins­talaţi în Cartagena. În plus, con­di­ţii­le cli­ma­terice erau complet diferite faţă de cele cu care erau obişnuiţi scoţienii în Eu­ro­pa de Nord, astfel încât în 1700 numai 1.000 de oameni s-au mai întors în Europa.

 

Atât limba scoţiană, cât şi ir­lan­deza au cunoscut în epoca mo­dernă şi contemporană un re­flux masiv şi aparent de ne­stă­vilit în faţa englezei. Înainte de apariţia multiculturalismului şi corec­ti­tu­di­nii politice, puterea imperială de la Lon­dra a considerat cele două limbi, dar şi tradiţii istorice inferioare şi a făcut totul ca să le elimine, atât prin lipsirea po­si­bi­li­tă­ților educaţionale, cât şi prin in­ter­zi­ce­rea vorbirii lor. Emigraţia a făcut restul. În 1746, englezii au legiferat interzicerea portului tradiţional scoţian din Highlands, dar şi vorbirea limbii scoţiene. Înrudirea lingvistică a fost şi rămâne extrem de im­portantă pentru a stabili gradul de apro­piere între două popoare. Iar în cazul ir­lan­dezilor şi scoţienilor, această înrudire e profundă, pentru că nu este dată doar de vorbirea unei limbi comune inter­na­ţio­na­le, această adevărată lingua franca, en­gle­za, ci merge mult mai adânc în istorie. Atât irlandeza, cât şi scoţiana sunt limbi de­rivate din gaelică, care s-au despărţit un­deva în secolul al XVI-lea. Apropierea din­tre cele două era atât de mare, încât mult timp scoţienii au folosit traducerea Bi­bliei în irlandeză, până când a fost realizată ver­siunea în scoţiană (în 1767). Până în se­co­lul al XIX-lea existau în Irlanda multe re­gi­uni unde se vorbea doar irlandeză.

 

Lim­ba irlandeză a beneficiat şi be­ne­ficiază în continuare de spri­ji­nul politic susţinut al unui stat in­dependent, fapt ce schimbă ra­di­cal situaţia în comparaţie cu ce­le­lalte limbi celtice. Recensământul din 2001 din Irlanda de Nord a relevat că 167.487 (10,4% din populaţie) are un anumit nivel de cunoştinţe de irlandeză. Statisticile re­cen­te arată că 1.656.790 de oameni se con­si­deră competenţi într-o măsură mai ma­re sau mai mică în limba irlandeză, însă această cifră este înşelătoare, tocmai pen­tru că irlandeza este o materie obligatorie în şcoală. Dintre aceştia, 32,5% vorbesc lim­ba în fiecare zi, 5,9% în fie­ca­re săp­tă­mâ­na, 35,1% mai rar de atât, iar 24,9% ni­cio­dată. Spre de­osebire de limba irlandeză, scoţiana a fost şi este mult mai vitregită, riscând chiar să dispară cu totul. Declinul limbii scoţiene a început înainte ca Re­ga­tul Scoţiei să-şi piardă independenţa, aria de folosire a lim­bii restrângându-se trep­tat din Lowlands către Highlands şi in­su­le, pe măsură ce pre­siunea limbii engleze se accentua. De­cli­nul limbii este dovedit şi de diversele re­censăminte efectuate în Sco­ţia: de la 289.798 de vorbitori numai de scoţiană în 1755 (la o populaţie de 1.265.380) ajun­gân­du-se ca astăzi să mai vorbească limba (dar şi engleza, procent de bilingvi) doar 58.652 (1,2% din po­pu­la­ţia Scoţiei de as­tăzi, de peste 5 milioane). Procesul este în­gri­jorător, căci se observă o scădere a sco­ţie­nilor bilingvi: în 1991 erau 65.978 (1,4% din populaţie). Limba se menţine doar pentru că este în con­ti­nuare vorbită în Insulele Hebride, pro­babil datorită izolării geografice.

 

Conflictul din Irlanda de Nord, până la urmă, în 1998, a ajuns la un compromis politic major, care s-a bazat pe cedări din partea tuturor numeroşilor ac­to­ri implicaţi. Probabil că Londra ar fi cedat şi mai mult, dacă nu ar fi fost presiunea protestanţilor (mulţi de origine scoţiană, protestanţi prezbiterieni). Studiind PIB-ul celor şase comitate şi comparându-l cu cel al Irlandei şi Scoţiei, se poate constata că deceniile de război mocnit, de divizări intercomunitare, de violenţe nu aveau cum să nu lase urme. La o populaţie de 1,8 milioane de locuitori, Irlanda de Nord producea doar 49 de miliarde de dolari în 2013, astfel încât fiecărui nord-irlandez îi re­veneau, în medie, cam 27.000 de dolari. Discrepanţa faţă de Republica Irlanda este destul de mare (cine ar fi crezut că o astfel de evoluţie este posibilă la începutul se­co­lului al XX-lea, când tocmai Ulsterul era bogat, industrializat şi prosper, în timp ce Sudul era rural şi foarte sărac)? Produsul intern brut al Irlandei era în 2014 de 227 de miliarde de dolari (sau 180 de miliarde de euro), fiecăruia dintre cei 4,6 milioane de locuitori revenindu-i în medie 48.000 de dolari, o diferenţă mare, de apro­xi­ma­tiv 20.000 de dolari, între cele două părţi ale Irlandei. Probabil şi de aceea apetitul irlandezilor din republică pentru o po­si­bi­lă unire/ reunificare cu Ulsterul nu este deosebit. Nici faţă de Scoţia Irlanda de Nord nu stă prea bine, căci PIB-ul scoţian se ridică la 245 de miliarde de dolari, media fiind de 45.000 dolari pe cap de lo­cuitor, în Scoţia trăind 5,34 milioane de oa­meni. Fezabilă este comparaţia dintre Sco­ţia şi Republica Irlanda şi aceasta nu numai la nivel de suprafaţă (77.930 km pă­traţi vs. 70.273 km pătraţi, iar aceasta fără a pune la socoteală cele şase comitate nord-irlandeze care nu sunt sub juris­dic­ţia Dublinului şi care însumează 14.000 km pătraţi - în cazul unei ipotetice reu­ni­fi­cări, Irlanda ar fi mai întinsă decât Scoţia cu 13.000 kilometri pătraţi), dar şi din punct de vedere economic cele două se situează cam pe aceeaşi treaptă de dez­vol­tare (cu specificarea că Irlanda nu are re­sursele Scoţiei de petrol din Marea Nor­du­lui). PIB-ul Scoţiei era de 245 miliarde de dolari la o populaţie de 5,3 milioane de locuitori, în timp ce PIB-ul Irlandei ar fi în jurul a 227 miliarde de dolari la o po­pu­laţie de 4,6 milioane de oameni.

 

Rămâne de văzut cum va vota Scoţia la referendumul privind rămânerea Marii Britanii în UE, însă există perspectiva ca tocmai votul proeuropean din Scoţia să facă diferenţa. Aceasta, în cazul în care în Anglia echilibrul dintre cele două tabere persistă. Ar fi o dulce răzbunare pentru Scottish National Party, formaţiunea care se află la cârma Scoţiei, care a militat pen­tru independenţa Scoţiei în 2014. În cazul în care britanicii vor vota pentru Brexit, iar scoţienii împotrivă, Nicola Sturgeon, primul ministru scoţian, a declarat că se impune un al doilea referendum privind independenţa. „Cetăţenii Scoţiei nu vor fi de acord să fie scoşi din Uniunea Eu­ro­peană împotriva voinţei lor.“ În mod pa­radoxal, scoţienii, ale căror planuri pri­vind independenţa şi aderarea ca stat in­dependent la UE au fost deconsiliate de Comisie în 2014, ar putea să ofere o us­tu­rătoare lecţie de solidaritate europeană. Ta­băra independentistă abia aşteaptă să i-o plătească cu vârf şi îndesat lui David Ca­meron.

Opinii

RECOMANDAREA EDITORILOR

Bref

Media Culpa

Vis a Vis

Opinii

Redacția

Calea Victoriei 120, Sector 1, Bucuresti, Romania
Tel: +4021 3112208
Fax: +4021 3141776
Email: redactia@revista22.ro

Revista 22 este editata de
Grupul pentru Dialog Social

Abonamente ediția tipărită

Abonamente interne cu
expediere prin poștă

45 lei pe 3 luni
80 lei pe 6 luni
150 lei pe 1 an

Abonamente interne cu
ridicare de la redacție

36 lei pe 3 luni
62 lei pe 6 luni
115 lei pe 1 an

Abonare la newsletter

© 2021 Revista 22