Știm cine râvnește la Gurile Dunării

Sabina Fati, fost redactor-șef adjunct al revistei 22, s-a îmbarcat în perioada 2023-2024 într-o altă aventură^[1] geografică și geopolitică, e drept, mult mai aproape de casă decât cea care a dus la apariția volumului Singură pe Drumul mătăsii, în zona extinsă a Gurilor Dunării, în căutarea adevărurilor, istoriilor, loialităților, atracțiilor și misterelor acestei zone de o mare importanță strategică. Titlul este mai degrabă un eufemism, pentru că toată lumea știe cine râvnește la Gurile Dunării. Asta nu înseamnă că toată lumea este și deranjată. Una dintre cheile urii rușilor față de noi trebuie citită și privind spre Gurile Dunării - faptul că românii s-au opus expansiunii ruse istorice în această zonă nu poate fi trecut cu vederea de Moscova nici acum.

Acest teritoriu este împărțit între trei state, România, Ucraina și Republica Moldova (care are chiar un mic port la Dunăre - Giurgiulești). Lucrurile nu sunt deloc atât de simple, pentru că umbra fostului imperiu țaristo-sovietic încă bântuie în regiune și sufletele unei bune părți a populației, care este rusofonă, au memoria distor­sionată și așteaptă. Oarecum șocant pentru cititorul român naiv și nevinovat este numărul mare de rusofoni (nu neapărat toți de origine rusă - de fapt, coloniștii mai vechi ai Moscovei, ci și de găgăuzi, bulgari sau moldoveni) pe care Sabina Fati l-a întâlnit în sudul Basarabiei (Bugeac), care nu numai că au nostalgii sovietice, dar și cred în mirajul vrăjelii lui „Russki mir” și, suntem siguri, la o adică, la apropierea frontului (Doamne ferește!) ar ieși din tatonarea impusă de legea marțială ucraineană și ar fi perfect capabili să dea o mână de ajutor la instaurarea ocupației putiniste. Asta, în condițiile în care peste Dunăre se află România.

Tabloul celui mai mare port al Ucrainei la Marea Neagră, Odesa, este mai degrabă plin cu umbre decât de lumini. Primarul Ghenadi Truhanov are loialități mixte, înainte de februarie 2022 era rusofil, după, ar fi devenit adept al Ucrainei, însă afacerile sale merg mai departe nestingherite, fiind reprezentantul unei mafii politico-economice pe care o cunoaștem și noi destul de bine și care apare mai ales în anumite puncte strategice (a se vedea mafia din portul Constanța, asta dacă am avea cumva aere de superioritate față de vecinii noștri războinici). Invazia a afectat mafia din port, căci acesta a fost obligat să se închidă în urma blocadei ruse, iar fluxurile de contrabandă s-au (mai) diminuat. „Războiul a încetinit de asemenea turismul și, prin ricoșeu, rețelele de prostituție și droguri, în vreme ce lumea interlopă s-a împărțit în proruși, obligați să intre în clandestinitate, și proucraineni, reali sau oportuniști, care-și continuă activitatea.” Un profesor de istorie din Odesa o asigură pe autoare că mafia patriotică își continuă neabătut afacerile chiar dacă cashflow-ul s-a mai rărit, însă marfa de contrabandă continuă să existe în piețele odesite, inclusiv vodcă rusească. Elementul etnic majoritar ar fi cel ucrainean, care a ajuns la 61%, urmat de cel rus, 29%. Paradoxal este că 80% dintre locuitorii orașului folosesc acasă limba rusă și nu ucraineana. Probabil și pentru că există un procent însemnat de cupluri mixte, iar limba rusă a rămas cea unificatoare la nivelul întregului spațiu ex-sovietic. Abia prorectora Facultății de Medicină are o atitudine fară dubii și este gata mai degrabă să plece la Ismail decât să rămână într-o Odesă ocupată de ruși.

În zona controlată de România, Sabina Fati a vizitat comunele Chilia, Periprava, C.A. Rosetti, orășelul Sulina și reședințele de județ Brăila și Galați, de fapt, două portrete ale aceluiași fenomen valah - corupția și incompetența administrativă. Imaginea Deltei noastre nu este deloc reconfortantă, fiind, de fapt, o regiune care cunoaște o profundă subdezvoltare, între schimbările climatice și indiferența Bucureștiului. Turismul haotic pe care-l practică România nu poate schimba fundamental datele problemei. Loialitățile și aici sunt destul de mixte, mai ales în rândul comunității rusofone a lipovenilor, care nu ar fi prea deranjată dacă peste brațul Chilia ar fi ruși și nu ucraineni. De remarcat este și situația execrabilă a drumurilor din zonă, care după trei ani de la invazia rusă sunt într-o stare la fel de precară ca înainte, ca și cum ele nu ar fi vitale pentru aprovizionarea cu material militar a unei zone care ar putea fi foarte bine linia de demarcație între Rusia și NATO. Să fie vorba de nepăsarea românească sau de încrederea că Ucraina nu se va preda, iar noi vom putea continua să stăm liniștiți, admirând cum cad dronele în Deltă?

Decrepita, dar fermecătoarea Sulină continuă să atragă. „Cei care se mută aici sunt atrași nu doar de întâlnirea fericită a Dunării cu marea, ci și de orașul pe jumătate mort, dar care ascunde poveștile nespuse în totalitate ale vechiului port, plin de marinari în căutare de distracții ieftine, călători simandicoși, oportuniști, funcționari străini, prostituate vesele. Casele pe care le-au populat la finele secolului al XIX-lea și începutul secolului al XX-lea sunt încă în picioare, chiar dacă fanate, unele dintre ele abandonate, altele, căzute.” Sulina mai are 3.000 de locuitori, față de 7.200 cât avea la apogeu, în perioada funcționării celebrei Comisii Europene a Dunării, în 1912. Sabina Fati trece prin lungul său periplu și prin două puncte negre ale Gulagului RPR - Periprava și Salcia. La Periprava, localitate pe Brațul Sfântu Gheorghe, se murea la tăiatul stufului, în condiții atroce, în timp ce la Salcia se murea în urma bătăilor crunte și a muncii la realizarea digului pentru darea în folosință agricolă a Marii Bălți a Brăilei care, „plină de cadavrele deținuților politici, s-a dovedit eficientă pentru agricultură doar în primii ani de la secarea mlaștinii. După 1990, terenul a fost lăsat la îndemâna unor clienți politici transpartinici ajutați să se îmbogățească”.

Sabina Fati descrie și două găuri negre pentru România, două capitole care s-ar încadra perfect la învățămintele moralizatoare ale frumosului proverb românesc „Pe cine nu lași să moară, nu te lasă să trăiești” - Găgăuzia și Transnistria. Le-am numit două găuri negre pentru că spațiul românesc este prea puțin interesat de ele, chiar dacă se află la două-trei ore de frontiera românească. Sunt și două zone profund rusificate și sovietizate, două moșteniri grele pe care le-a lăsat în urmă regimul sovietic. Se cunoaște mai puțin acum, dar una dintre primele funcții pe care Stalin le-a avut în Consiliul Comisarilor lui Lenin (Sovnarkom) a fost aceea de comisar pentru problemele minorităților conlocuitoare, de aceea amestecarea lor a fost una dintre cheile de boltă ale politicilor sale și, în fapt, o moștenire de care se folosește cu mult succes și astăzi Vladimir Putin. Comratul este capitala unității-administrativ teritoriale autonome (în fapt, mai degrabă semiindependente) Găgăuzia. Abia în 1925, prin decret regal semnat de regele Ferdinand, acest obscur târg a fost ridicat la statutul de oraș. În perioada interbelică și românească, târgul a cunoscut o anumită propășire (34 de băcănii, 33 de cârciumi, 10 magazine, 5 brutării, 3 frizerii, 2 cofetării, o farmacie, un hotel și chiar și o librărie!). Credeți că actualii găgăuzi mai au vreo amintire a acestei administrații liberale?

Evident că nu, nostalgia imensei majorități a unei populații puțin numeroase (ar mai fi 135.000 de oameni în Găgăuzia, dintre care numai 112.000 ar fi găgăuzi) se leagă de vremurile apuse al Uniunii Sovietice, chiar dacă și ei au fost supuși represiunii staliniste (7.500 au fost deportați în nordul înghețat al Gulagului, o proporție infimă revenind în sudul Basarabiei). În acest context, pare de la sine înțeles că limba română este vorbită de foarte puțini locuitori, chiar dacă tinerii rusofoni ar lua lecții particulare de limbă română, fie pentru că doresc să își continue studiile superioare la Chișinău, fie pentru că părinții își dau seama că rusa nu mai este o limbă de viitor.

Transnistria este feuda holdingului Sheriff. De unde vine acest nume? De la porecla pe care i-au dat-o subordonații unui fost ofițer KGB din Transnistria sovietică, un anume sulfuros Victor Gușan, liderul unei miliții proruse din timpul războiului pe care Tiraspolul (de la Tyras, numele dat de greci Nistrului) l-a dus și câștigat împotriva Chișinăului în 1992^[2]. Holdingul are de toate - echipă de fotbal, brutării, bănci, benzinării, supermagazine, guvern, dar și o companie de telefonie mobilă care opera și în Ucraina chiar și după 2014, când era destul de clar că era doar un paravan al FSB. Păcat că invazia rusă a Ucrainei nu a dus la rezolvarea manu militari a acestui abces. Adică, am fi vrut ca alții să ne rezolve problemele noastre. Atmosfera din Tiraspol i se pare autoarei mai degrabă deprimantă, pentru că Rusia nu mai ajută cum o făcea înainte de februarie 2022, traficul de la frontiera cu Ucraina ar fi scăzut (noi știam că ucrainenii au blocat complet frontiera cu această enclavă separatistă) și mulți transnistreni, toți, cu pașaport românesc (cum l-au obținut, în condițiile în care populația nu prea cunoaște limba română pe care o detestă?), se gândesc să plece. „În Transnistria, oamenii trăiesc între frică și detașare. Și unii, și ceilalți învață să nu pună întrebări inutile și să nu mai observe lumea exterioară. Așa e cel mai simplu. Mulți trăiesc în ficțiunea serialelor și emisiunilor rusești și rămân cu ideea că Rusia e puternică, iar finalul e, în cele din urmă, fericit, chiar dacă viața e de rahat.” O altă pată neagră a regimului lui Ion Iliescu este faptul că a lăsat Republica Moldova să se descurce complet singură în fața separatiștilor rusofoni, sprijiniți masiv de Rusia în războiul din 1992, însă la ce ne-am fi putut aștepta de la un nomenklaturist format la Moscova, precum Iliescu?!

Citind călătoriile Sabinei Fati - narațiunea este susținută de lungi pasaje de analiză istorică de cea mai bună calitate, căci călătorul este însoțit de istoric -, îți rămâne inevitabil un gust amar din cauza felului cum autoritățile române au tratat nu numai teritoriul care se află între granițele României (de la Galați la Sulina), dar și pe cel de peste Dunăre, atât în Bugeacul controlat acum de Ucraina, cât și în cel ce ține de Republica Moldova, pentru că de mai bine de trei decenii a dat dovadă de autism, corupție, incompetență, lipsă de viziune și indiferență, chiar dacă drumul nostru proeuropean reușit și palpabil, cultura noastră occidentală, puterea pașaportului românesc i-ar fi oferit niște mijloace de seducție, de soft power, de prim ordin, mai ales pentru elementul românofon din zonă, care nu a fost folosit aproape deloc pentru a dezvolta o rețea de susținători ai României. Dar care ar fi trebuit apărată..