Arta la comandă

În al său jurnal intim, publicat sub titlul „Le rideau / Cortina”, Milan Kundera spunea că, la căderea comunismului, un prieten al său a exclamat: „unde este un Balzac acum, ca să descrie ce se întâmplă”. Kundera i-a răspus, perplex, că „artiștii nu sunt și nici nu ar trebui să fie toboșarii istoriei”.

Și dacă nu sunt „toboșarii istoriei”, cine sunt ei, de fapt?!

Și de ce ne sunt ei indispensabili și arta lor, de neînlocuit?

În condițiile pandemiei, o serie dintre întrebările fundamentale în legătura cu rolul artei și al artiștilor în societate și cu relația dintre artă și „sănătatea socială” sunt aduse în prim plan.

Arta și eficiența

Prima dintre ele ar fi următoarea: ce înseamnă să fii „eficient” în artă?

Trebuie, oare, artiștii „să execute” arta, ca pe un serviciu comercial, inclus doar în sfera economicului, și nu ca pe unul public - în serviciul părții sensibile a societăților, simbolic, procesual și peren?

Creația „la comandă”, atunci când comanda nu are la bază o realitate inițiată și respectuoasă pentru sensul creației (Capela Sixtină este și ea o comandă făcută lui Michelangelo), dă un semnal derizoriu, anti-artistic, de fapt, despre modul în care sunt percepute artele și artiștii iîntr-o societate modernă.

Artistul, ca în povestea despre Kundera, pare doar bun să „anunțe” ce se întâmplă, el e doar un instrument zgomotos al imensei transformări a societăților, el „execută” arta acestor timpuri, nu transmite sau transformă creativ ceea ce se petrece într-o poveste cu final deschis despre oameni și sensul lor în lume. Pe scurt, artistul e menit să producă, nu să creeze. El va munci, nu va căuta.

O demonstrează, spre pildă, noile programe ale teatrelor municipale din București, care s-au grăbit să își mobilizeze angajații actori pentru tot felul de prezențe online, majoritatea de proastă calitate și, evident, fără alt scop decât un „să arătăm că muncim”, plasat cu totul inadecvat în context. Și asta derivă din nevoia de a justifica - în termeni improprii demersului artistic creativ - banii care li se dau artiștilor angajați. O demonstrează, de asemenea, spiritul mecanic în care sunt lansate anumite apeluri dedicate creativilor freelanceri, în așa fel încât ei să realizeze producții „cu temă”. Sau obsesionala transmisie online a unor spectacole de teatru - majoritatea prost înregistrate - ca și cum doar transmisia, adică acțiunea de a transmite, ar conta, nu calitatea a ceea ce se transmite.

O demonstrează, în fine, instrumentele administrative învechite și total inadecvate ariei culturale din România - și asta nu doar pe timpul pandemiei - instrumente care își arată și mai clar acum limitările și disjuncția gravă cu domeniul pe care îl deservesc.

Fiindcă legile culturii din România de azi (rămase în inerția de acum două decenii), țin foarte rar cont de specificul fiecărei arii culturale și, cu atât mai puțin, de intersecțiile moderne între domenii creative, sau de cele între știință și cultură sau tehnologie și cultură. Și, mai ales, ele nu iau în considerare fluidizarea și mobilitatea ariei creative de azi.

Statutul juridic al unui creator liber profesionist, în loc să fie gândit ca un facilitator real, în sprijinul felului specific activității depuse de acesta, e gândit eminamente birocratic, greoi și dificil.

Artistul rămâne un simplu om al muncii, pe ogorul diverselor ideologii sau orientări politice, în loc să i se dea locul cuvenit, ca membru ieșit din comun al societății, cel care oglindește și menține în viață sufletul și aura spirituală (și pe cea identitară și pe cea inovatoare) a comunităților.

Or, procesul creativ nu trebuie înțeles ca produs cu orice preț, fiindcă de aceea se și numește proces. Interpretarea reductivă, aceea prin care arta trebuie să fie simplist eficientă, altfel nu are rost să existe, neagă însăși natura profundă a procesului artistic în sine.

Trebuie spus că, din păcate, la rândul lor, artiștii s-au adaptat - aveau, oare, de ales… acestei stări de fapt. Au căutat să se descurce economic, oglindind mereu societatea din care fac parte. Și-au creat alternative cu jumătăți de masură, au învățat să lucreze la negru, să își facă un contract de muncă minimal ca să fie declarați ca angajați, au lucrat cu asociațiile unor prieteni sau ale unor binevoitori, au întreținut ei înșiși această jumătate de măsură, legitimând, fără să își dea seama, o situație toxică, care îi vulnerabilizează.

Perenizarea contractelor nedeterminate, lipsa de diferențiere în teatre, de pildă, a celor care sunt foarte solicitați cu cei care sunt mai puțin sau deloc, dar iau salariu, abandonarea în zona marginală a companiilor independente, fără ca statutul celor cu succes la public să poată evolua cu grupul lor de actori cu tot, aplicarea standard a acelorași criterii manageriale pentru actori, bibliotecari, artiști vizuali, cântăreți de operă, dansatori și balerini, toate acestea combinate cu un proces gradual de baronizare a uniunilor de creație, care s-au adaptat, la rândul lor, dinamicii corupte a politicului, au condus la ceea ce se vede azi, în plină criză declanșată de pandemie.

Până la urmă, de ce trimite către artiștii freelanceri Senatul berlinez imediat câte 5.000 de EURO? Și organizațiilor culturale independente câte 15.000?

Ei bine, pentru că societatea germană, cea care susține artele din fonduri publice, știe următoarele: 1. că artiștii creează în timpul lor propriu, nu la comandă; 2. că munca, în artă, este despre inspirație, nu despre eficiență; 3. că persoanele creative sunt o arie a societății extrem de fragilizată economic în acest moment, tocmai de aceea 4. că această arie a societății e indispensabilă însăși supraviețuirii identitare a unei societăți, pe termen lung.

De asemenea, pentru că în Germania, juridic vorbind, creativii și spațiile artistice alternative au un statut juridic bine determinat, gândit în sprijinul artelor și riguros respectat de toată lumea.

Poate că este momentul să reafirmăm aceste adevăruri, fundamentale. Și, în acest fel, să întrerupem, în fine, o complicitate păguboasă în primul rând pentru regimul artelor și al artiștilor.

Falsa impresie că artiștilor li se „dă de pomană”, că ei sunt ajutați asemenea unor asistați social, cu toate că nimic mai hrănitor pentru sufletul speriat de pandemie nu s-a petrecut în aceste zile de izolare decât cantitatea de filme, expoziții online, cărți citite, spectacole de operă văzute de fiecare dintre noi, acasă, e hrănită de o mentalitate care s-a instalat în România și pe care, repet, artiștii înșiși au întreținut-o, fără să realizeze că o fac.

Artiștii, o categorie socială ecomomic „suspectă”. Responsabilitatea administrației

O a doua întrebare esențială decurge din prima. Și ea privește responsabilitatea administrației față de aria creativă.

În calitate de director al ICR New York, dar și în calitate de Ministru al Culturii, am făcut, cu tristețe, o constatare. Artiștii, în România, sunt „suspecți” din punct de vedere adminstrativ și economic. Ei trebuie controlati, verificați, bănuiți de intenții necurate. Ei trebuie, mai ales, condiționați brutal în obținerea beneficiilor materiale, fiindcă trebuie să li se arate că „sunt ca toată lumea”.

În cazul României și al tuturor fostelor țări comuniste, acest comportament al administrației față de artiști rezultă din aceeași moștenire mentală despre artă, care trebuia făcută „în linia directivelor” și, mai ales, „ținută în lesă”. Libera expresie, în sensul său organic, nu exista pentru societățile post-autoritare. Pentru că, atâta vreme cât artele nu își arată direct utilitatea, în sens primar și instrumental, la ce servesc ele, de fapt?

În fine, artistul e văzut ca un cetățean oarecare, util dacă ridică în slăvi regimul politic sau vreo direcție publicitară, periculos dacă își permite să conteste, să critice, să fie împotriva curentului. Este bine ca pe acel artist să îl lăsăm să fie un marginal, un „independent” - adică un dependent de bunăvoința decizionarului.

De câte ori nu se aude, atunci când există o problemă legata de arte, că tot artiștii trebuie să vină și să propună soluțiile?!

Din nou, creativii au avut, de-a lungul timpului, post 1989, naivitatea și bunăvoința să răspundă la asta cu o imensă consecvență, având impresia că poartă, de unii singuri, această responsabilitate. Administrația ar vrea, dar nu știe cum…

Un exemplu revelator, printre multe altele, în acest sens, este istoricul Centrului Național al Dansului, născut din insistența unui grup de coregrafi-dansatori-manageri, talentați și tenace. La un moment dat, dorind să iasă din regimul marginal etern, volatil, vulnerabil, ei au cerut și au reușit, cu mare dificultate, să obțină crearea unei instituții naționale de profil. Ei bine, ea le-a fost pusă în brațe, cu toată birocrația și dificultățile de rigoare, aproape ca un fel de răzbunare, iar tensiunea nu s-a epuizat niciodată între administrație și creativi - Centrul Dansului fiind singura instituție de cultură pe plan național care are cel mai mic buget anual și care se reinventează mereu pentru a supraviețui. Cum și-a asumat, de fapt, administrația culturală gestul de a crea această instituție publică?!

E limpede că această asumare nu a existat decât formal.

Până la urmă, pare că pentru „Cabinetele Culturii”, artiștii șturlubatici și mașinile lor zburătoare trebuie să arate că știu să se poarte întâi, adică să fie în același timp „cuminți”, artiști extraordinari, cu succese peste hotare, ambasadori ai României și inițiatori de reglementări pe care o administrație în general ostilă pretinde că le pune în practică.

Poate că este momentul, acum, ca fiecare să înceapă să se așeze la locul său: artiștii să creeze și administratorii să servească just și competent procesul creației, găsind și soluții, nu stabilind doar constrângeri.

Valoarea economică a artei: despre drepturi și responsabilități

Iar pentru cei care iubesc cifrele, iată câteva, reprezentative:

În New York, anularea spectacolelor de pe Broadway va aduce în acest an un prejudiciu de 14 bilioane de dolari și de 575 de milioane de dolari în impozite. NY City Ballet, Carnegie Hall, galeriile și teatrele off Broadway, închise, vor număra, de asemenea, pierderi de bilioane de dolari și vor anula contractele a milioane de lucrători din domeniu, ceea ce îngrijorează major pe toți responsabilii de instituții culturale, dar și pe administratorii metropolei care nu doarme niciodată. Vezi date aici: https://www.washingtonpost.com/entertainment/theater_dance/new-york-is-one-of-the-worlds-great-cities-for-the-arts-but-the-damage-from-the-pandemic-is-proving-to-be-catastrophic/2020/03/31/b0f300f4-71e5-11ea-85cb-8670579b863d_story.html

În Franța, industriile creative, global, au generat în 2018 o cifră de afaceri de 91,4 miliarde de EURO, adică 2,3 % din economia națională, cifră egală cu ceea ce generează economic industria agroalimentară și de 1,9 ori mai mare decât ceea ce generează industria automobilului.

Vezi date aici: https://www.actualitte.com/article/monde-edition/91-4-milliards-eur-le-poids-des-industries-creatives-en-france/98102

De la începutul pandemiei, organizațiile culturale, autoritatea publică, comunitățile locale, artiștii și mediatorii culturii din acele țări conversează fără încetare, încercând să găsească soluțiile cele mai bune în contextul dat. Valoarea economiă pe care o exemplifică cifrele de mai sus reflectă un sistem al culturii care este inclus și respectat de cel economic, în care cererea și oferta se echilibrează, în care există forme riguroase de checks and balances, de asumare echilibrată între drepturi și responsabilități. În care statul și societatea știu de ce artele și cultura (sub toate formele sale, de la arta cultă la cea de divertisment) sunt esențiale pentru binele unui spațiu, a unei comunități.

Putem produce aceste date pentru România?

Putem trage concluzii obiective despre efectul economic pe care îl va avea anularea One World, TIFF, FITS, Films de Cannes, Street Delivery, a târgurilor tradiționale, a închiderii teatrelor și muzeelor .etc.?!

Din păcate, nu putem sau, dacă o putem face, e doar fragmentar și nereprezentativ. Cercetarea valorii economice a culturii, în afară de câteva - și ele răzlețe - încercări academice, lipsese. Cauzele sunt numeroase, dar absența acestor studii reflectă în primul rând dezinteresul pentru domeniu. Cercetarea serioasă ar fi scos la iveală cu date „grele”, calitative și cantitative, deficiențele și învechirea sistemului administrativ, lipsa de transparență a anumitor uniuni, lipsa de strategie în dezvoltarea publicului, absența totală de programe de educație pentru consumul cultural și inflația de universități care dau diplome de artă, dar care o fac în mod superficial și fără rezonanță în piața artistică reală. Ar fi demonstrat, așadar, că politicile publice în cultură ar putea să dezvolte plus valoare, dar nu o fac, pentru a păstra domeniul fie exclusiv sub control politic, fie exclusiv sub unul economic.

Suntem, acum, într-o situatie excepțională, avem de mult nevoie de o reformă radicală, care să modernizeze și să adapteze administrația nevoilor actuale ale ariei culturale. Poate că este momentul ei.

Mai mult ca oricând, arta își demonstrează rațiunea socială de a fi și este necesar să regândim întreg sistemul de susținere și de reglementare pentru arte și pentru domeniul cultural în ansamblul său. Mai ales, să redistribuim și să asumăm concret responsabilități, făcând în așa fel încât să existe un real echilibru între dreptul de a decide despre cultură și asumarea consecințelor alegerilor făcute și deciziilor luate.

…Și un post scriptum:

În fața incertitudinii, mai ales, arta este esențială, iar arta este opera artiștilor.

Una dintre lucrările de artă conceptuală, excepționale, pe care le-am văzut la New York, a fost „Earth Room”, a lui Walter de Maria.

Într-o cameră foarte mare, pământul reavăn, negru, mustind de posibilități era întins pe jos. Simțeai potențialitatea însămânțării, ea era acolo, chiar dacă nu creștea ceva imediat pe acel pământ negru și umed. Intensitatea lucrării venea dintr-o promisune. Pământul avea să ofere, fiind îngrijit, flori, plante, buruieni sau pur și simplu avea să aștepte ca timpul să gesteze semințele, care vor înmuguri la un moment dat.

Iată o imagine care exemplifică perfect situația de acum. Pământul lui de Maria trebuie întreținut, așa cum, în pandemie, trebuie întreținută potențialitatea viitoare a creației, a creatorilor și a grupurilor creative. Omorâte prin vulnerabilizare economică, aceste cuiburi de creație și locuitorii lor vor avea nevoie de un dublu timp pentru a se reconstitui.

Sau, în cuvintele Hannei Arendt, din „Criza culturii”: „Decizia de a ne iubi cu adevărat copiii se traduce și prin șansa pe care le-o dăm de-a face ceva nou, ceva pe care nu l-am prevăzut, dar care îi pregătește pentru sarcina de a reînnoi o lume veche…”.