Cultura: la fundul grămezii 

Tony Judd scria în cartea sa, publicată în 2002, România la fundul grămezii, următoarele: „România este o țară frumoasă, cu un popor inteligent și talentat, dar care a fost condamnată la o viață de amărăciune și frustrare de o istorie plină de greșeli și de o clasă politică incapabilă să-și servească țara”.

Recunoaștem cu toții că situația în care ne aflăm azi confirmă acest diagnostic dur și amar, căruia istoricul îi sugerează câteva căi de rezolvare, în volumul citat mai sus.

Una dintre aceste căi e capacitatea de a dezvolta în societate o conștiință activă și aplicată a valorilor europene. Mai ales a felului în care aceste valori se reflectă în calitatea vieții și a nivelului de trai al cetățeanului.

Ei bine, pentru ca aceste valori să fie integrate real și eficient e nevoie de politici publice în educație și în cultură care încurajează practici creative și intelectuale pătrunse de aceste valori.

Or, disfuncționalitatea instrumentelor administrației în privința domeniului cultural și a celui al educației merge mână în mână cu decredibilizarea acestor domenii în spațiul public și cu transformarea lor în unelte pur electorale. Sloganul România educată nu a servit reformei în educație, dimpotrivă, iar rotirea constantă a miniștrilor Culturii și fosilizarea administrației din acest minister nu au condus decât la o perpetuă decredibilizare a capacităților sale de a propune soluții vizionare, conectate cu practicile artistice și intelectuale din România de azi.

Numirea Nataliei Intotero la Ministerul Culturii se înscrie perfect, și ea, în această linie de conduită.

M-aș aventura chiar să afirm că este un fel de „strike of genius” – o lovitură de geniu aruncată împotriva oricărei speranțe în privința relevanței acestui minister, de ale cărui acțiuni și decizii depind multe și importante instituții naționale.

De ce spun asta?

În primul rând, pentru că știu că un ministru al Culturii din România nu are, de fapt, puterea pe care i-o acordă, teoretic, statutul.

În interiorul ministerului, el depinde de acordul direcțiilor de specialitate, care pot să fie, după caz, un obstacol sau un facilitator. În orice caz, aceste direcții sunt o frână reală atunci când ministrul dorește să schimbe proceduri sau moduri de lucru împământenite de ani întregi.

În cazul ministrei Intotero, lipsa competenței sale în domeniu o face o alegere perfectă pentru administrația aflată în funcție și fericită că nu vine cineva care să vrea să îi dea peste cap rutina.

În guvern, ministrul Culturii este – în orice caz, așa era în 2016 – subalternul nu doar al prim-ministrului, cât și al unui alt viceprim-ministru, așa încât orice hotărâre de guvern sau lege pe care dorește să o propună trebuie să fie consultată și agreată cu acesta. În plus, pentru a trece favorabil vreo hotărâre sau reglementare, Ministerul Culturii este unul dintre cele care au nevoie de cele mai multe avize de la celelalte ministere. Fără aceste avize, propunerile nu pot intra nici pe agendă, nici nu pot obține votul în guvern.

Un ministru al Culturii care nu are nicio formă de autoritate profesională sau morală asupra domeniului pe care îl reprezintă sau asupra colegilor de guvern e comod și convenabil pentru toată lumea: va asculta de comenzi politice și nu se va aventura în proiecte, altele decât cele care întrețin statu-quoul deja agreat sau care vor răspunde unor urgențe electorale.

În plus, fiind membră a PSD și fiind lipsită de experiență în domeniu, s-ar putea ca, din umbră, alți foști miniștri ai Culturii din partid să determine deciziile doamnei Intotero. După cum am văzut de atâtea ori, partea nevăzută decide totul.

În fine, relația cu Comisia de cultură de la Camera deputaților, condusă de Mihail Neamțu, va fi și ea una ideală, deoarece îmi imaginez cu greu un dialog în care doamna Intotero face față unei interpelări și câștigă argumentat vreo convocare în fața președintelui comisiei.

Rămâne raportul doamnei ministru cu domeniul pe care îl deservește. Ei bine, experiența personală mi-a arătat următoarele: directorii de instituții culturale care depind de minister se adaptează oricui, atâta vreme cât poziția le este asigurată. Sigur, ei uneori mârâie în culise, își varsă și împărtășesc nemulțumirile în tête-à-tête și între patru pereți, dar alianțele eventuale se deșiră la cea mai mică atingere a vreunui interes individual. Obiectivul de bază al celor care dețin posturi instituționale este supraviețuirea în poziție, nu emanciparea și modernizarea sistemului. Profitând de această stare de fapt, actuala numire de la minister este una care convine majorității.

În contrapunct, cei care s-au scandalizat deja în legătură cu numirea doamnei Intotero au consumat o muniție justă, dar ineficientă. Ce se va mai putea spune de acum înainte negativ?

De la început aflăm că este un ministru nepotrivit. Va face, ca urmare, lucruri nepotrivite și criticabile.

Ce va fi nou în asta?

Într-un context în care nemulțumirile și insecuritățile sociale sunt majore, situația alegerilor anulate continuă să nască tensiuni, iar domeniul cultural este privit ca unul marginal, mă rehazardez să reafirm că numirea Nataliei Intotero la Cultură pare ceva între lovitura de geniu și lovitura de grație din partea puterii. Este, adică, o confirmare tristă a faptului că ea – puterea – știe că nu va exista o reacție intensă și eficientă din partea comunității culturale. A constatat că alianțele în această comunitate sunt fie vremelnice și inconsistente, fie bazate pe complicități tranzacționale; că principiile sunt sacrificate mereu în fața intereselor imediate, iar reprezentanții comunităților creative și intelectuale își găsesc până la urmă insule autoreferențiale despre care publicul larg – adică opinia publică – din păcate nu are habar. Alternativ, unii pleacă să își caute și să-și afirme legitimitatea în străinătate.

Natalia Intotero, ca ministru al Culturii, este, așadar, oglinda unei stări de fapt. Una pentru care și noi – actorii Culturii – suntem responsabili, oricât de greu ne este să o acceptăm. Fiindcă pentru Guvernul unei Românii proeuropene, Ministerul Culturii ar trebui să fie o prioritate zero, nu o sinecură. Iar acest adevăr ar trebui să ne împiedice să validăm, mereu, răul cel mai mic.

În lucrarea conceptuală din 1999 a lui Dan Mihălțianu „La révolution dans le boudoir”, artistul sintetizează perfect mecanismul restaurației care se construiește, pe nesimțite, în cabinete secrete.

Sunt proiectate pe un ecran, în paralel: mulțimea gălăgioasă și agitată, onest revoltată a momentului 1989 și, în oglindă, un bărbat care își face toaleta: se spală, se bărbierește, se îmbracă în costum, pregătindu-și ieșirea în lume. Înțelegi că este cel care va prelua puterea, profitând de candoarea plină de încredere a momentului revoluției.

Restul e istorie. //

Aici, acum, here, now de la Galeria Nouă, în imagine sunt: Alexandra Croitoru, Ștefan Cosma și Ioana Nemeș