Pe aceeași temă
Săptămâna care a trecut am primit, în noapte, anunțul că Olimpia Bratu, directoarea bibliotecii județene din Tg. Jiu, s-a sinucis, la ea în birou. Șocul enorm pe care mi l-a produs vestea s-a suprapus - așa cum se întâmplă uneori, prin lucrarea hazardului - cu faptul că văzusem de curând filmul lui Mircea Nicolae din expoziția care îi este dedicată la Timișoara. La rândul său, în perioada pandemiei, Ionuț Cioană (Mircea Nicolae) a simțit că ceva era prea mult și a plecat pe o cale fără întoarcere…
Olimpia era una dintre cele mai vitale și mai articulate profesioniste ale culturii pe care le-am cunoscut în ultimii ani, în România. A participat anul trecut la cursul Academia Schimbării al Centrului Cultural Clujean - unde predau și al cărui conținut îl coordonez -, ceea ce mi-a dat ocazia să îi ascult întrebările, observațiile, luările de poziție, de nenumărate ori. Intervențiile ei tranșante, dar extrem de bine argumentate, scoteau în evidență competența dublată de o mare dedicație, un simț accentuat al datoriei față de comunitatea pe care o deservea, o neobosită conștiință că fiecare e responsabil de „starea culturii”, acolo unde se află. Olimpia credea că este o datorie morală să acționezi pentru a schimba ceea ce poți schimba în mai bine, chiar dacă asta cere timp și, de multe ori, sacrificiu. Citesc acum, la dispariția ei, că transformase biblioteca județeană, în cei zece ani ai săi de directorat, într-un spațiu cultural viu, cu vocație bine conturată, înțeleg că instituția se modernizase și se emancipase radical sub conducerea ei. Nu știu multe detalii despre procesul de la tribunal care a determinat gestul tragic al Olimpiei, dar presupun că pierderea acelui proces și consecințele acestei pierderi au fost - din perspectiva sa - profund injuste. A scris că i s-a părut „prea mult” ce s-a întâmplat. Prea mult față de ce, oare?!… Nu vom ști vreodată ce s-a declanșat în ea, dar ceea ce putem constata este că o femeie atât de capabilă și de inteligentă, o profesionistă foarte pasionată, locuită de convingerea că bibliotecile mai contează, că ele sunt spațiile în care spiritul mai poate respira, s-a simțit, la un moment dat - clipă tragică și ireversibilă - inadecvată societății, mediului profesional în care se afla, publicului și instituției cărora le dedicase ani din viață. S-a simțit inadecvată, singură și inutilă. Și nimeni din jurul ei nu a fost atent la asta, cu adevărat. Nu pot să nu mă gândesc, în acest context, la personajul lui Ruth Wolff din Doctorul lui Robert Icke, piesa magistral pusă în scenă de Andrei Șerban la sfârșit de 2022, tot la Timișoara, la Teatrul Maghiar. Iată că drama personajului central e atât de actuală și de prezentă lângă noi! Dar preferăm să rămânem orbi.
Olimpia Bratu a suferit, poate, de o depresie ascunsă. Dar depresiile - și vorbesc sub autoritatea lui Andrew Solomon - sunt de două feluri: clinice, adică genetice și determinate de factori metabolici, sau declanșate de factori externi, adică depresii așa-numite de răspuns. Olimpia Bratu avea motive, cu siguranță, să cadă în cea de a doua categorie. Și asta ne spune ceva despre ea, firește, dar mă hazardez să afirm că este și un indicator despre toxicitatea instituțională adâncă în care evoluăm. Întorcându-mă acum, în simetrie, la filmul lui Mircea Nicolae, notez că, printre altele, el povestește despre o inadecvare similară: inadecvarea la „rău”, la agresivitatea realităților care nu țin cont de destinul personal și complex al fiecăruia dintre noi. O inadecvare născută din tranziția postcomunistă pe cât de brutală și de profund și primitiv materialistă, pe atât de aproximativă și de volatilă. Una în care societatea s-a fracturat profund și a fracturat, în oglindă, oamenii care o locuiesc și care îi dau, sau încearcă să îi dea, sens.
Salonul de proiecte (Alexandra Croitoru, Magda Radu, Ștefan Sava) marchează, prin expoziția lui Mircea Nicolae, o pertinentă și tulburătoare „tragere de mânecă” a realității în care trăim cu toții, folosind vocea acestui artist dispărut atât de devreme și de tragic. Până la urmă, iată că și pandemia a lovit tot pe cei sensibili și pe cei care, tocmai prin sensibilitatea lor - o floare tot mai rară -, devin cei mai vulnerabili. Colaboratoare la realizarea filmului din expoziție este Larisa Sitar - o artistă pe care am cunoscut-o grație Dianei Marincu și proiectului său din 2015, Inventing the truth. La fel de preocupată de efemerida existenței umane și de forța contextelor care strivesc, de fapt, inima identității noastre, Sitar e partenera ideală de călătorie pentru Ionuț Cioană, alias Mircea Nicolae, în demascarea încercărilor de supraviețuire ale umanității în contexte din ce în ce mai dezumanizate și mai dezumanizante. O parteneră de inadecvare. Tot săptămâna care a trecut, știrile au scos la iveală și informația despre concertul de Mărțișor de la ICR Londra și recitalul devenit viral al directoarei instituției, interpretând un cântec. Puțin contează dacă era vorba despre o manea, o prelucrare a unui cântec grecesc sau o altă melodie dintr-un repertoriu oarecare. Nu este pentru prima dată că o informație despre aceeași directoare devine virală și comentată critic și asiduu pe social media. Fără vreun efect reparator, de altfel. Din păcate, situația directoratelor din majoritatea ICR‑urilor este asemănătoare celei de la Londra. Ceilalți directori sunt pur și simplu mai puțin vizibili. Iar cei care sunt competenți - puțini la număr, de altfel - fac față, cu stinghereală asumată, unei false și impuse colegialități.
De altfel, problema reală nu sunt ei, directorii, ci felul în care, la ora actuală, instituția care asigură „exportul nostru cultural” e menținută în infirmitate cronică, de ani buni. Adevărații responsabili rămân în culise. Dar acesta poate fi subiect pentru un cu totul alt articol. Interesul meu de a aduce însă în discuție exemplul de mai sus este tot referința la inadecvare. Observ că există, și în acest caz, o inadecvare a celei care, din funcția în care se află, operează, fără ca acest mod de a face să aibă vreo consecință instituțională sau să îi afecteze statutul, ba chiar dimpotrivă. E întărită, în opinia publică, o convingere că persoana este o intouchable - o „de neatins”.
Invers decât în cazul Olimpiei Bratu, această versiune de inadecvare e dublu legitimată și devine perfect funcțională în societatea noastră de azi. Și îmi pun întrebarea: dacă unui tânăr i s-ar da ca model de conduită umană și profesională pe Olimpia Bratu, pe Ionuț Cioană sau pe directoarea ICR Londra, cunoscând traiectoria celor trei, oare acest tânăr ce ar alege? Firește, întrebarea sună extrem și ea este formulată intenționat într-un cadru cel puțin asimetric. Mă tem că răspunsul îl cunoaștem însă cu toții. Și că acest răspuns nu face decât să lovească și să deșire toate acele lucruri mărunte, dar atât de prețioase care ne mai compun și asanează spațiul moral. Or, cum scrie premonitoriu Olimpia Bratu: asta e prea mult pentru mine. //
