Lovituri de imagine

Ceea ce s-a petrecut săptămâna trecută în Parlamentul European cu un europarlamentar român, dat afară de președinta sesiunii parlamentare din pricina atitudinii și reacțiilor sale, este, înainte de toate, o lovitură de imagine.

Asta mi-a amintit că am asistat, nu de puține ori, în diversele mele funcții de-a lungul timpului, în România sau în străinătate, la nemulțumiri vocal formulate, legate de felul în care imaginea României este reflectată în filmele noului val, dar și în cele ale lui Lucian Pintilie sau Mircea Daneliuc.

„Balanța” sau „Probă de microfon”, sau „Boogie” al lui Radu Muntean „nu puteau să fie” (citez) „oglinda societății românești, iar artiștii care fac asemenea filme sunt vinovați de denigrarea țării”. Aceasta era teza susținută de către diverși, sub genericul patriotismului. Un patriotism care ignora menirea operei de artă și rolul ei, uneori, de „trezitor” de conștiințe și de încurajare a lucidității. Unul care se leagănă în iluzia perfecțiunii naționale și care preferă o minciună liniștitoare, adică aceea în care zac – după cum se vede – germenii tuturor radicalismelor nedemocratice.

Echipele ICRNY au suportat la un moment dat sabotarea intenționată a unor evenimente de la sediul din NY de către scandalurile repetate făcute de un domn pe nume Horvath, care se recomanda drept cineast și patriot și care, pur și simplu, venea la evenimente variate ca să le compromită, începând să strige insulte la adresa noastră și a invitaților. Domnia sa a dispărut din publicul ICRNY odată cu demisia mea de acolo. Dar țipetele lui au fost încurajatoare pentru o parte din diaspora din metropola americană și au consolidat pentru aceasta sentimentul că instituția „trăda” identitatea națională.

Ca urmare, cu prilejul așa-numitului „scandal al poneiului roz”, în calitate de director al ICRNY, am fost ținta unei masive și toxice manipulări mediatice, care urmărea compromiterea președintelui ICR, Horia-Roman Patapievici, adică a direcției strategice cosmopolite și emancipate pe care acesta o dăduse unei instituții de export cultural, obosite și provinciale la vremea când el i-a preluat conducerea. A făcut, atunci, cineva din presa română o adevărată anchetă despre faptul că jucăria ponei de 20 cm nu a fost niciodată expusă public la ICR? A avut cineva puterea mediatică în România de a contrazice cu argumente calomniile proferate de Antena 3 timp de o lună în fața unei audiențe captive și intoxicate cu invenții?!

Răspunsul este: NU.

Consecințele, pentru imaginea publică a fostului președinte al ICR și a celor de la ICRNY, au fost devastatoare. Horvath și cei care au instrumentat poneiul roz nu făceau ceea ce făceau pentru publicul american – care aprecia foarte mult ICRNY –, ci se adresau exclusiv publicului național.

Toate cele de mai sus s-au petrecut în paralel cu extraordinarul succes al noului val din cinematografia română, al remarcabilei explozii creative în artele vizuale internaționale a pictorilor de la Cluj, al primirii Nobelului pentru literatură de către Herta Müller, al premiilor și acoladelor primite de diverși conaționali în foarte variate domenii. Pe care, pe multe dintre ele, ICR le-a susținut, acompaniat, încurajat.

Dar ceea ce s-a viralizat – național – au fost scandalurile și fața negativă și primitivă ale acestora. Fiindcă nișa artelor și cea a specialiștilor se adresează unui anumit public. Cea a scandalului și a vulgarității, a zgomotului mediatic se adresează tuturor păturilor de public. Asta cu atât mai mult acum, când rețelele sociale generează o circulație amplificată și accelerată de algoritmi dedicați.

Prin urmare, faptul că săptămâna trecută s-a petrecut ceea ce s-a petrecut în Parlamentul European și că un grup de români a acționat agresiv față de polițiștii britanici la Leeds, de pildă, va reașeza o imagine despre România, în lume, pe care toate eforturile de diplomație umanistă, artistică și culturală nu au cum să o contracareze sau să o echilibreze, din păcate. Până și o știre importantă, ca alegerea europarlamentarului Nicu Ștefănuță – vicepreședinte al Parlamentului European, a circulat, prin comparație, modest.

Vom continua, mă tem, să vedem în serialele americane de pe NETFLIX tipologia românului reprezentată de personaje – mafioți, hoți, clanuri, superstiții, obscurantism etc.

Acest tip de caricatură tipologică e mult mai eficientă, în simplismul ei schematic, decât filmele de artă realizate cu talent și luciditate de artiștii noului sau vechiului val în cinema.

Cel mai greu de contrazis, ca imagine, este o caricatură. Așa cum cel mai greu de anulat, în mass-media, este o calomnie.

Să ne întoarcem însă la baza reală a ceea ce reprezintă parlamentara Șoșoacă la Bruxelles. Tentația imediată este să afirmăm că ea nu ne reprezintă. Așa cum „nu ne reprezintă” personajele din Balanța lui Pintilie sau cele din Marfa și banii al lui Cristi Puiu. Or, ca în cazul personajelor mai sus citate, acest „nu ne reprezintă” este doar o minciună consolatoare.

Uităm că, acum câteva săptămâni bune, pe holurile parlamentului nostru, doi deputați se luau la bătaie, unul dintre ei mușcându-l de nas pe celălalt. Uităm că, în România, o femeie a fost lăsată să nască în stradă și că alta, gravidă, a murit, fiindcă medicii și asistentele nu au intervenit, din pură neglijență și din lipsă de umanitate și de profesionalism. Uităm epitetele inacceptabile și amenințările care i-au fost aruncate primarului Timișoarei, fiindcă e de naționalitate germană, uităm că statisticile europene arată că România are un număr-record de analfabeți funcțional, că doctoratele plagiate sunt în număr îngrijorător de mare, că România este campioană la trafic de persoane și la plecarea în străinătate a elevilor și studenților buni la învățătură.

Ne e teamă să privim adevărul: acela că parlamentara despre care vorbim aici are, probabil, o bază de reprezentativitate mai mare decât am dori să o recunoaștem. Mai ales, mai mare decât suntem gata să acceptăm, noi, cei din nișa – tot mai redusă – de public pentru care filmele lui Lucian Pintilie sunt mai importante decât seria Las Fierbinți sau emisiunea Vocea României.

Doar dacă asumăm în ce măsură Șoșoacă ne reprezintă, mai putem echilibra tipul de efect toxic de seducție pe care această aleasă în Parlamentul European o are asupra unei părți din societatea noastră. Faptul că negăm asta ne face foarte vulnerabili. Gălăgia cu aura patriotic-identitară și agresivitatea sunt în acord cu vremurile. Mulți dintre așa-numiții influenceri de pe rețelele sociale, urmăriți de sute de mii de oameni, fac același lucru. Frații Tate au fost aduși pe scenă la un festival cu mare audiență, la mare. Care este, de fapt, diferența, între tipologia lor și cea a lui Șoșoacă?!… Nu e una prea mare. 

În orice caz, modelul seducției e similar și el este ancorat în nevoia simultană de rebeliune și de apartenență, în sentimentul de abandon al cetățeanului, în superficialitatea schematică a rețelelor sociale și în efectul lor de transă asupra unor grupuri sociale aflate în derivă sau în căutare de sens și lipsite de mijloace și de educarea către instrumente ale gândirii critice.

Între timp, tot săptămâna trecută, Nadia Comăneci celebra acea notă de 10 miraculoasă pe care a obținut-o la Olimpiada de la Montreal acum mulți ani și vorbea despre bazele sportive – ca aceea de la Onești –, unde o investiție importantă ar putea recrea școala de gimnastică pe care ea ar fi gata să o susțină să se relanseze internațional. 

Iată pe cineva care înțelege activ și generos unde i se află responsabilitatea, atât individuală, cât și patriotică.

Da, și Nadia Comăneci „ne reprezintă”, din fericire. Dar cât de extraordinar ar fi ca, între aceste două extreme de reprezentativitate, acolo unde se află câmpul vast al cetățenilor din România, să generăm posibilitatea unor spații de coexistență, de dezatomizare, de dezamorsare a tensiunilor ideologic-identitare.

MP-ul dat afară din plenul Parlamentului European e și rezultatul direct al închiderii fiecăruia dintre noi în bule autosuficiente, în zone de confort intelectual pe care le credem acceptate și împărtășite de toată lumea. Să ne propunem să fim pregătiți să ieșim din ele cât mai este vreme. „Readiness is all…” *

* Să fii pregătit este totul… – Hamlet, W. Shakespeare.