Modele de comportament interimar

Faptele sunt următoarele: lui Vlad Cristache, directorul interimar al Teatrului Excelsior, nu i se mai prelungește contractul provizoriu de către primarul – și el interimar – Stelian Bujduveanu. Nu există vreo informație trimisă în prealabil către teatru. Există doar o decizie – legală (deși, ce mai înseamnă „legal” într-o situație de ilegalitate a menținerii interimatelor atât de prelungită?!).

Comunitatea culturală, cea care știe că Excelsior a devenit un teatru cu strategie de creație reală și originală sub conducerea lui Cristache, se revoltă intens pe rețelele sociale, și nu numai. Trupa Teatrului Excelsior reacționează și ea, bula de comentarii pe Facebook crește, demiterea e sancționată și politic (Bujduveanu fiind membru PNL). Primarul face stânga-mprejur și vrea să îl reconfirme în funcție pe Vlad Cristache.

 Aici se petrece surpriza: Vlad Cristache nu mai acceptă complicitatea unui joc de putere care se ține de atâția ani.

Între timp, aflăm că și Vlad Massaci fusese aproape demis, dacă nu ar fi fost intervenția „salvatoare” a lui Tudor Chirilă.

Toate conversațiile se învârt în jurul felului inacceptabil în care lucrurile acestea s-au petrecut, se petrec și, foarte probabil, din păcate, se vor mai petrece.

Dar adevăratele întrebări cărora noi, ca societate, nu doar ca grup al profesioniștilor în cultură, ar trebui să ni le punem pentru a putea opri aceste repetiții ar fi, cred, următoarele:

• În primul rând, cum e posibil ca o persoană care, în mod evident, nu are o pregătire adecvată poziției pe care o deține – chiar și ca primar interimar – să ajungă să decidă despre soarta instituțiilor de cultură din Capitală? Ne-am obișnuit periculos de tare să acceptăm incompetența și „combinațiile” în poziții esențiale de putere, dar ne plângem constant și inutil de consecințele catastrofale ale acestora.

• De ce s-au luat aceste decizii cu puține zile înainte de a avea un nou primar – unul ales, chiar dacă pentru doar doi ani și ceva?

• Cui servește asta? În niciun caz calității programelor teatrelor.

• Apoi, de ce primarul nu e sfătuit de un funcționar competent și cu autoritate reală, care să fie responsabil pentru soarta instituțiilor de cultură ale primăriei? Postul acesta există. Ca primar, nu poți și nici nu trebuie să știi tot sau să faci tot. De aceea ai consilieri, funcționari specializați, asistenți și secretare.

• În fine, oare chiar nu realizăm că, uneori, comportamentele comunității culturale înseși – ca și comportamentele societății în genere – încurajează perpetuarea și adâncirea unui mod feudal de luare a deciziilor?

  

 Modelul e cel despre care au scris cronicarii în letopisețele lor (poate că de aceea au și fost acestea reintroduse în programa școlară obligatorie).

Înalta Poartă tăia capete, domnitorii erau stăpâni absoluți și discreționari, boierii trădători erau înlocuiți cu unii și mai abili, și mai lingușitori…

Doar că, acum, ne aflăm în alt secol.

Ce vreau să spun aici este că, prin refuzul său, Vlad Cristache a făcut un gest perfect normal, de o banalitate democratică absolută, în logica unei societăți moderne și emancipate, așa cum pretindem că suntem. El a ieșit pur și simplu din canonul feudal și din cel bazat pe tranzacție, nu pe principii. S-a comportat firesc pentru o democrație.

Noi rămânem, încă, scufundați în legi ale sultanatului. Așadar, gestul său ne surprinde.

Citesc undeva că primarul anterior „a făcut curat” în teatrele Bucureștiului, schimbând conducerile. Or, acest „făcut curat”, într-o țară democratică modernă, cu instrumente de selecție și numire funcționale în realitate, nu doar pe hârtie, ar trebui realizat de comisii specializate și profesioniste, într-un spirit corect, nu cu ordin de la centru.

 Gestul lui Tudor Chirilă pentru a salva interimatul prelungit al lui Massaci este și el tot unul pur tranzacțional, adică generat de logica traficului de influență de tip îți dau, îmi dai. Aș spune că nu este cu mult diferit, în esență, de felul de a opera al primarului Bujduveanu. Dar nici măcar nu ne gândim la asta, nu ne mai dăm seama că este așa, fiindcă tragem doar concluzia că a triumfat „binele”. Mijloacele nu contează. Contează rezultatul. Undeva, în felul în care propriile noastre comportamente se lasă influențate de context, am tras concluzia cu toții că numai așa se poate obține un lucru drept – folosind aceleași instrumente strâmbe.

Sunt chestiuni incomode, la care ar trebui, de fapt, să medităm. Poate că ar trebui chiar început cu ele. Fiindcă și instrumentele dreptății se construiesc colectiv și trebuie respectate ca atare.

Despre chestiunea responsabilității instituționale pe care și-o asumă un director care acceptă vulnerabilitatea eternizării interimatelor în loc să demisioneze, ar fi de spus că personalizarea excesivă a misiunii publice a unui director conduce și ea la un efect pervers de baronizare a funcției, de tipul „instituția sunt eu”. Iarăși, un reflex ancorat în mentalul autarhic pe care nu l-a vindecat tranziția postcomunistă.

 Așadar, ce putem învăța din această situație?

Evident, în primul rând, putem constata cu bucurie și speranță că printre managerii instituțiilor publice de cultură există oameni tineri foarte raționali și cu o coloană vertebrală dreaptă, așa cum e Vlad Cristache. În plus, el e un foarte bun manager și un talentat conducător de instituție.

De asemenea, constatăm că fiecare dintre noi are o responsabilitate în crearea și întreținerea modelelor de comportament bazate pe trafic de influență, combinații și subiectivisme absolute. Această „oală a auto-suficiențelor” dă în clocot mereu și ea este cea care întreține fracturile și lipsa de capacitate de a crea alianțe civile funcționale pentru sectoare vitale, dar vulnerabile, cum sunt cultura, educația, sănătatea.

Dacă noi nu ne construim moduri de legitimare care să se traducă instituțional și care să includă poli uneori conflictuali ai scenei culturale valoroase, capacitatea de negociere cu puterea politică va rămâne aproape nulă sau va împrumuta, ca în cazul Massaci–Chirilă, proceduri similare cu ale acelora pe care îi judecăm. Pe termen scurt, asta va funcționa. Pe termen lung, vedem deja ce se petrece.

Cei care decid soarta culturii publice în România – politicieni și administratori – cunosc de o bună bucată de vreme tensiunile și vulnerabilitățile comunității culturale și le exploatează excepțional în favoarea deciziilor lor. Fracturile adânci dintre variatele triburi ale culturii sunt pâinea și sarea acestei manipulări perene practicate de decidenți.

Parafrazându-l pe Giuliano Da Empoli: „Oamenii răi au înțeles ceva ce oamenii buni n-au priceput încă”.

 Ar fi extraordinar să pot afirma că există o soluție simplă, care să determine o reală emancipare a comportamentelor în triburile culturii. Dar soluția, cred, se află în altă parte. Atâta vreme cât la nivelurile deciziei politice nu vor veni persoane care să aibă viziune strategică și umanistă și capacitate de a pune în practică politici publice cu sens, grupurilor de artiști nu le va lipsi, poate, ancora – cea pe care le-o dă vocația –, dar le va lipsi catargul.

Revin, știu, la un exemplu bătătorit și răzbătătorit – Institutul Cultural Român, condus de H.-R. Patapievici. O construcție vizionară, modernă și funcțională, pe care schimbarea bruscă de direcție a puterii politice a făcut-o praf cât ai clipi.

 Cultura depinde de cei care se află la putere. Acolo ar trebui aduși oameni care să fie aliații culturii. Până una-alta, lucrurile stau pe dos. Politicienii sunt cei care declară așa-zise alianțe cu artiștii, ademenindu-i pe aceștia cu înșelătoare „cântece de sirenă”. Până când se văd în funcții. Apoi, alianțele se duc pe apa sâmbetei.

Poate că oameni din generația și cu etica lui Vlad Cristache vor schimba, în fine, și această situație.

Este speranța care totuși ne rămâne.

 Între timp, Bucureștiul are un nou primar ales, în care comunitatea culturală își pune speranța că va practica o logică mult mai puțin clientelară. Să vedem.

Tot între timp, reportajul Recorder despre justiție, care a zgâlțâit din temelii aspirația democratică a societății românești, și pe bună dreptate, a pus o neiertătoare oglindă în fața lumii politice a României, demascând o justiție capturată de interese de clan.

 De data asta, o judecătoare, Raluca Moroșanu, e chipul simbolic al normalității. Răspunsul e clar – contează, așadar, foarte mult cum acționează fiecare dintre noi față de propria conștiință, dacă vrem să se îndrepte lucrurile. Contează în ce măsură ne asumăm răspunsuri incomode și riscăm, pe cont propriu, să repunem în funcțiune balamalele unei societăți care – așa ca toate organismele colective – riscă să o ia razna fără mecanisme de control și echilibru. E foarte simplu, de fapt. Tocmai de aceea, uităm asta cu atâta ușurință.