De același autor
Nu știu câtă lume s-a gândit, în perioada desfășurării Jocurilor Olimpice de la Paris, la faptul că Franța traversează un moment politic teribil de greu și de complex. Cu toate astea, faraonica manifestare sportivă a Jocurilor s-a desfășurat extraordinar, chiar dacă guvernul francez era demisionar și tensiunile politice pe tot parcursul au fost și sunt încă foarte mari.
Asta a fost, în primul rând, posibil grație faptului că, în țara care l-a dat pe Molière și l-a primit cu brațele deschise pe Brâncuși, sistemul care „ține” infrastructurile împreună este unul alcătuit din mulți oameni competenți și conștienți de misiunea pe care o au. Unii dintre ei - mulți dintre aceia care alcătuiesc aparatul de funcționari - fac munci plicticoase și aparatul este supraponderal și greu reformabil. Dar competențele și expertiza sunt respectate și misiunea de slujitor al interesului public nu e o vorbă goală. Asta înseamnă că și atunci, mai ales atunci, când politicul crapă sau se zgâlțâie teribil, această plasă de susținere există și că ea este una, majoritar, competentă și conștientă activ de mizele pe care le apără. Firește că există și acolo defecte, asimetrii și urgență pentru o modernizare, dar, la o privire „de departe”, concluzia e că infrastructura e capabilă să facă față tumultului politic, ea fiind una bazată pe misiuni asumate de serviciu public și pe raționalitatea funcționării eficiente, nu pe emoționalitatea alianțelor de clan.
Scriind asta, nu ar strica să facem, pentru un minut măcar, o comparație cu modelul, în oglindă, dar construit din butaforie și sinecuri, care alcătuiește azi, din păcate majoritar, infrastructura umană a administrației din România.
Dar subiectul pe care mi-l propun aici este altul. Anume, să comentez, în spiritul celor scrise la începutul articolului, asupra numirii lui Michel Barnier ca prim-ministru al Franței de către Emmanuel Macron.
Numirea lui confirmă și ea în ce măsură Franța are o comunitate foarte bine reprezentată nu doar de administratori publici, ci și de diplomați și de oameni politici, competenți și foarte experimentați, majoritatea, formați la o înaltă școală de administrație publică. Pentru că, da, responsabilitatea de a lua decizii pentru alții trebuie educată și încă foarte bine educată. Această responsabilitate traduce valori, iar valorile determină conduite. Iar aceste conduite trebuie să fie puse, în primul rând, în serviciul democrației.
Chiar dacă Macron a desființat ENA în 2021 - școala care forma elitele politicii și pe cele ale administrației franceze - tot el a înființat imediat un institut pe care l-a vrut mai democratic în selecția candidaților, dar la fel de serios în educarea lor: Institutul pentru Serviciul Public.
De altfel, Michel Barnier este dintre rarii politicieni francezi de amplă carieră care au absolvit altceva decât fosta École Nationale d’Administration (ENA). Diploma lui este de la École Supérieure de Commerce de Paris, iar parcursul carierei sale politice e cu adevărat impresionant. La 27 de ani este cel mai tânăr deputat ales în Adunarea Națională, iar la 31 de ani devine cel mai tânăr președinte al Consiliului departamental din Savoie. Este ministru de patru ori (mediu, afaceri europene, externe, agricultură și pescuit ), e numit de Jean-Claude Junker negociator al Brexit pentru UE, iar în august 2021 anunță că va candida la nominalizarea partidului său pentru funcția de președinte la alegerile din 2022 (dar nu reușește să obțină suficient sprijin la congresul partidului ) și iată-l acum, cel mai „bătrân” prim-ministru pe care l-a avut vreodată Franța în a V-a Republică.
Provocarea pe care o are în față Michel Barnier este enormă, dar, atunci când am citit că el va fi prim-ministrul desemnat de Macron, am gândit imediat că e bine, e foarte bine așa. Acest experimentat și integru politician e cineva pregătit pentru ce va urma și, oricât de haotic și de agresiv și neașteptat s-ar putea să se desfășoare în continuare lucrurile, el are capacitatea (umană, politică și profesională) să se confrunte cu ele.
M-am întrebat, ce e drept, de ce alegerea lui Barnier mi s-a părut atât de liniștitoare și de justă. Oare este pentru că am vârsta pe care o am și pentru că am trăit și am lucrat unsprezece ani în Franța, ceea ce mă ajută să privesc din interior dinamica lor socială? Oare este fiindcă îmi dau seama că (in)stabilitatea politică a Franței și riscurile pe care le pune azi extrema dreaptă în Europa pot avea consecințe fatale pentru noi toți, dacă nu se produce o serioasă și stabilă negociere politică?! Sau pentru că mă neliniștesc din ce în ce mai tare deriva și angoasa agitată care au pus stăpânire de jur împrejur? Sau e faptul că am nevoie să văd că mai există, din când în când, oameni care știu ce fac, că înțeleg de ce decid ceea ce decid și ce fel de consecințe vor avea deciziile lor?
Am realizat, gândindu-mă la această numire, și cât de abisală este distanța umană, intelectuală și profesională, între figura lui Michel Barnier și ceea ce noi am avut ca prim-miniștri în anii recenți, în România. Pe cât e de abisală, pe atât este de ireconciliabilă cu societatea noastră. E foarte trist să constați că, într-o țară ca România, plină de oameni competenți, inventivi și foarte capabili, resursa umană a clasei politice reflectă cele mai puțin admirabile și pregătite politic și uman să administreze și să conducă straturi ale aceleiași societăți.
Asta era. M-am simțit mai liniștită fiindcă propunerea de prim-ministru făcută de Emmanuel Macron mi-a dat un puternic sentiment că nu este totul pierdut, că pachebotul Europei, în care ne aflăm cu toții, mai poate naviga o vreme, cu bine, prin ape foarte tulburi.
Lângă noi este un război crunt, America nu știm pe cine va alege președinte, alianțele lui Putin sunt îngrijorătoare, Orientul Mijlociu este o rană deschisă și violentă, Marea Britanie are acum un leader de stânga, care trebuie să „repare” mult și să bandajeze încă Brexitul, iar extrema dreaptă a câștigat un teren esențial până și în Germania.
Ei bine, pentru toate aceste motive, Michel Barnier îmi pare cineva pregătit să facă față unei Franțe care fierbe politic de o vreme bună. Aș insista chiar asupra acestui „a fi pregătit”, care este esențial.
În scurta și intensa mea viață de membru al unui guvern tehnocrat, am constatat că o parte dintre mai tinerii mei colegi aveau intenții foarte bune, ambiții și idei pe măsură, dar nu erau suficient de „pregătiți”, pe vremea aceea, pentru funcțiile pe care le dețineau. Și asta a contat. A contat și pentru felul în care s-a articulat ulterior USR-ul. Fiindcă inteligența, bunele intenții, expertiza de specialitate și carisma nu sunt suficiente. Trebuie să ai și experiență, și o smerenie care vine direct din uzura experienței. Sau să te înconjori de cei care o au. Oameni care sunt gata să se pună inteligent la dispoziția unui context nou, riscant și transformator.
Emmanuel Macron a înțeles asta.
Nu știe nimeni dacă, adus în prima linie, Michel Barnier va reuși să găsească firul Ariadnei în labirintul amenințător în care ne aflăm cu toții de o vreme încoace.
Dar această alegere îmi dă încredere și o oarecare speranță. Pentru Franța și Europa, și țări ca România, unde formele fără fond persistă, dar ele au mereu nevoie de modele de urmat. //
