De același autor
România a câștigat la Washington.
„Semnificația deciziei tribunalului este mult mai profundă. Decizia de «zero daune» înseamnă invalidarea tuturor actelor în virtutea cărora s-au cerut despăgubiri. Înseamnă că toate acele acte s-au întocmit cu vicierea legislației interne și a principiilor de drept internațional”, scrie foarte just, într-un comentariu pe Facebook, arhitectul Răzvan Cezar Mateescu.
Ce înseamnă că România a câștigat?
Înseamnă că protestele societății civile, că rezistența oamenilor – una tenace și extrem de încercată pentru o prea lungă perioadă – împotriva distrugerii unui sit patrimonial din România cu valoare culturală universală imensă au fost de partea bună. Și că, în fine, după toți acești ani, s-a făcut dreptate.
Toate acțiunile (cele ale arhitecților de la UAP și OAR, și ARA, dedicați durabil înscrierii Roșiei pe lista patrimoniului mondial, cele ale Salvați Roșia Montană (transformată în DECLIC) și Uniți Salvăm RM, cele ale juriștilor extraordinari care au lucrat pro bono, cele ale lui Eugen David (Alburnus Maior) și Sorin Jurcă, ale Ștefaniei Simion și Stephanie Roth (fondatoare Salvați RM), cele ale funcționarilor și oficialilor – aceia care nu au cedat presiunilor de tot felul – au fost juste.
Așa se explică faptul că Gabriel Resources și Gold Corporation nu au fost validate de comunitate, argument folosit pentru prima oară de avocații Marius Harosa și Dumitru Dobrev, oferind astfel motivația decisivă, cea a licenței sociale, câștigării procesului.
Aceiași Harosa și Dobrev, împreună cu Andreea Szabo, au petrecut alături de mine, de Oana Bogdan, Cristian Neagoe și de alți câțiva, o noapte albă la Insula 42 în 3 spre 4 ianuarie 2017 (v. interviul lui D. Dobrev din PressOne ) pentru Roșia.
Mărturisesc faptul că, după aflarea deciziei Curții de Arbitraj Comercial Internațional de la Washington, mi-a venit în minte, un pic livresc, imaginea lui Ulise care se leagă de catarg pentru a nu cădea pradă cântecului ademenitor de pe insula sirenelor. Odiseea Roșiei Montane e aureolată de acest arhetip.
Legați de catarg au fost, o repet: oamenii din Roșia, aceia care nu au plecat, demonstranții încăpățânați de peste tot din țară, care au rezistat luni și ani, arhitecți precum Claudia și Virgil Apostol, care s-au mutat la Roșia, profesioniști cu funcții publice ca Ștefan Bâlici și Irina Iamandescu, jurnaliști deveniți politicieni, ca Mihai Goțiu, care nu au renunțat să apere locul și care au continuat să creadă activ că au dreptate, tineri antreprenori, ca Tică Darie, care a inventat „made in Roșia Montana” și care acum candidează la primărie. Ei sunt avocații – unii la propriu, alții la figurat – plasați de partea binelui. Toți aceștia au sperat în dreptatea lor, făcând mari sacrificii. Fiindcă umbra amenințărilor și cea a perversității politice, și a șpăgilor de tot felul se făcea tot mai mare. Și, odată cu ea, ademenirea către sumele de bani produse de acțiunile la bursă. Și această umbră s-a tradus prin acte concrete, prin confruntări violente, uneori, cu forțele de ordine – în 2013, de pildă, în așa-numita toamnă românească pentru RM.
Acești oameni (vizibili și invizibili), „legați de catargul” convingerii că patrimoniul și starea mediului în România trebuie protejate, pentru că asta înseamnă o țară europeană responsabilă prin cetățenii săi, au câștigat procesul. Noi, România, am câștigat. Punct.
Iar depunerea dosarului Roșia Montană la UNESCO, în 4 ianuarie 2017, a fost ceea ce Gladwell ar numi „a tipping point”, adică un punct de cotitură al odiseei.
În filmul „Toată frumusețea și durerea”, Nan Goldin comentează că realitatea nu are nimic de-a face cu forma simplificată și liniară în care spunem o narațiune. „Este ușor să-ți transpui viața în povești”, spune vocea regizoarei, „dar este mult mai dificil să înduri amintirile reale”. Fiindcă realitatea se compune din crize, mirosuri, sentimente, mizerii și iluminări pe care o pură înșiruire de cuvinte nu are cum să le surprindă.
Așa a fost și în ziua finală de mandat de ministru pe care am petrecut-o în acel ianuarie, una scăldată într-o tensiune extremă, legată de depunerea dosarului Roșia Montană la UNESCO.
Acel moment e simbolic fiindcă el definește, pentru mine, relația dintre putere, curaj, etică și responsabilitate .
Mi-am asumat personal, ca ministru al Culturii, această depunere, cu un document excepțional realizat de echipa Ministerului, în colaborare strânsă cu Institutul Patrimoniului și conducerea sa de la acea vreme.
Cei care au făcut dosarul și cei grație cărora dosarul a ajuns cu bine la sediul UNESCO în acea zi au fost alături de mine și favorabili acestei decizii. Fiecare, la un moment dat, a tratat cu responsabilitate și curaj puterea pe care o avea și pe care a exercitat-o după principiile etice proprii. Nu a fost simplu deloc. A fost stoic. Și, se dovedește acum, a fost istoric.
Iată că, după toți acești ani, demersul acela s-a vădit a fi unul corect și necesar, fiindcă a pornit dintr-o convingere și o determinare ghidată de valori și de principii, nu de interese. A fost un act născut din grijă față de protecția mediului și a patrimoniului de acasă, nu din tentația manipulării necinstite și mercantile și a distrugerii acestuia.
Suntem, uneori, aduși în fața unor esențiale răscruci, iar alegerea pe care o facem, atunci când avem puterea deciziei, e cu atât mai dificilă, cu cât ea are efecte asupra multor altora.
După ce am plecat de la Ministerul Culturii, am călătorit la Roșia Montană unde, plimbându-mă prin natura sălbatică și misterioasă a zonei, m-a emoționat teribil când am văzut masivul Cârnic, cel care ar fi trebuit să dispară dacă exploatarea cu cianuri ar fi fost făcută. Cum a putut cineva să rămână indiferent la o asemenea crimă contra unei comori, culturale și naturale, nu am să înțeleg niciodată. Cu toții ar trebui să meargă acolo, să se uite la acest masiv și să-și reamintească despre ceea ce, în mod evident, au uitat.
Tot atunci, mi-a apărut în minte povestea spusă de regretata actriță Ulla Wolcz cândva, la NY, despre filmările la „Nunta de piatră”, făcute la Roșia Montană.
Au căutat un cal alb în zonă și nu au găsit niciunul, așa că l-au vopsit pe unul negru, ca să pară alb. Dar asta era pentru un film… Ceea ce a făcut Gabriel Resources e în realitate. Iar vopseaua unei companii-fantomă, în fine, a crăpat iremediabil.
